Erau gemeni. Doi băieți de vreo 7 ani cu niște ochi ireali de albaștri. Uitați într-un orfelinat centru de plasament. Mama îi părăsise de tot, dar tatăl îi mai vizita din când în când. Uneori se lipeau de mâna mea și mă alintau:
- Tăticul meu drag….
Pentru ei „mamă” nu era nici măcar un cuvânt în vocabular…
Mălina și Bogdana încercă să schimbe ceva.
(recitind îmi dau seama că nici să scriu coerent despre așa ceva nu sunt în stare…)
Filed under copii de poveste
… vine după Copilul credincios…
Am început să cred cu adevărat în Dumnezeu abia când a încetat să-mi fie frică de El. Pentru că deși nu am crescut într-un mediu habotnic imaginea divinității era mereu asociată cu frica, pedeapsa, condiționarea și răul din mine cu care încercam să mă lupt. În vacanțele de vară în satul bunicilor mei, mergeam la școala de duminică și, chiar și azi, văd imaginea preotului care ne spunea că frica de întuneric (și mi-era frică!) e pedeapsa pentru toate lucrurile rele pe care le făcusem. Stăteam zile întregi și mă chinuiam să-mi aduc aminte unde greșisem, ce rău făcusem și cum aș putea să-mi îndrept greșelile pentru ca Dumnezeu să mă ierte și să nu-mi mai fie frică de întuneric. Dar am învățat cea mai „prețioasă” lecție a religiei: dacă nu eram cuminte Dumnezeu vedea și mă pedepsea. Așa am crescut cu imaginea unui Dumnezeu ca un polițist pregătit doar să dea amenzi. Și eu nici măcar nu cunoșteam infracțiunile.
Când am citit exemplele de pedepse din manualele de religie (cu Vasilică urcat în copac căruia Dumnezeu îi trage scara de sub picior pentru că a încercat să strice un cuib de pasăre, cu Ionică pe care îl calcă mașina pentru că nu-și făcuse cruce în fața bisericii…) toate mi-au revenit în minte. Dar eram destul de „mare” ca să înțeleg că religia era doar un instrument de manipulare în “educația” copiilor, că acolo unde părinții nu reușeau scoteau imaginea unui Dumnezeu pedepsitor. Și azi mă întreb dacă asta nu e blasfemie…
Acum aș spune că fiul meu nu va participa la ore de religie, dar de când sunt mamă am învățat că „niciodată să nu spun niciodată”. Și până la orele de religie mai e cale lungă 
… Dar înainte de a-mi da acordul pentru aceste ore, sigur voi dori să arunc măcar o privire peste manual și poate aș cere voie să particip și eu la o oră. În noua lege a educației religia rămâne disciplină opțională, dar nu se precizează cu ce s-ar putea înlocui. Și știu sigur că mulți părinți/copii acceptă să participe la ora de religie pentru că asta înseamnă sigur o medie de 10 care va crește media generală.
ART. 18
(1) Planurile-cadru ale invatamantului primar, gimnazial, liceal si profesional includ religia ca disciplina scolara, parte a trunchiului comun. Elevilor apartinand cultelor recunoscute de stat, indiferent de numarul lor, li se asigura dreptul constitutional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii.
(2) La solicitarea scrisa a elevului major, respectiv a parintilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate sa nu frecventeze orele de religie. In acest caz, situatia scolara se incheie fara disciplina Religie. In mod similar se procedeaza si pentru elevul caruia, din motive obiective, nu i s-au asigurat conditiile pentru frecventarea orelor la aceasta disciplina.
(3) Disciplina Religie poate fi predata numai de personalul didactic calificat conform prevederilor prezentei legi si abilitat in baza protocoalelor incheiate intre Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului si cultele religioase recunoscute oficial de stat.
(Legea Educației Naționale – 2011)
Filed under din școlile românești
Dacă ar fi să aleg între abuzul fizic și cel verbal aș alege, cu siguranță, bătaia. Acolo se văd urmele și măcar oamenilor le e milă de tine. Abuzul verbal te înnebunește și urmele lui sunt invizibile. Nimănui nu-i pasă.
Cu mărturia unui fost pacient începe capitolul 5, despre abuzul verbal, din „Toxic Parents” de Dr. Susan Forward. (am căutat pe net să văd dacă există tradusă în română, dar încă n-am aflat). Ce denumește Dr. Susan Forward abuz verbal? Atacuri verbale frecvente la adresa înfățișării, inteligenței, abilităților sau valorii umane ale copiilor. Și cei care abuzează verbal? Cei care își rănesc constant copiii jignindu-i („nu ești bun de nimic”, „faci numai prostii”), punându-le etichete negative și denigratoare („ești prost”, „ești fricos”, „ești incapabil”), cei care distrug permanent încrederea copiilor sabotându-le fiecare acțiune în numele perfecțiunii („nu poți face nimic bine”, „de ce nu poți mai mult?”) cei care folosesc umorul, sarcasmul jignitor (pe care un copil nu-l percepe așa; dacă un părinte îi spune, în glumă, copilului că-l lasă în pădure, acesta chiar crede), părinții care se transformă în limite ale copiilor „nu poți fi mai bun/mai fericit/mai împlinit decât mine, părintele tău!” și nu în ultimul rând cei care le spun copiilor „mai bine nu te nășteai”.
Nu era de ajuns faptul că mă tachina, dar uneori chiar mă speria când îmi spunea: „Copilul ăsta nu poate fi al nostru, uită-te la fața lui. Pun pariu că l-au schimbat la naștere. Hai să-l ducem înapoi la spital să-l schimbăm cu cel adevărat.” Aveam doar 6 ani și chiar am crezut că mă vor părăsi la spital.
Și ăsta e doar capitolul 5…
Filed under cărți, psihologia copilului
Îmi place teatrul. Și nu doar ca spectator. Dacă aș mai fi din nou copil și aș avea posibilitatea de a alege pentru mine m-aș implica în activități care să mă învețe să mă exprim și altfel. Să transmit cu corpul, cu privirea, cu tăcerea ceea ce acum știu să spun doar din vorbe. Teatrul cred că te învață să te depășești, să ieși din limite, să schimbi total perspectiva. Mi-ar plăcea…
Din motivul ăsta am citit pe nerăsuflate o carte cu jocuri teatrale și am aflat despre Sir Ken Robinson. L-am și citat. Și am descoperit cu plăcere că și Raluca a scris despre el (dacă nu ați văzut filmul de pe Youtube sau conferința TED de pe blogul ei să știți că merită investit timpul). Am început să caut informații despre el și am găsit câteva interviuri pe care le-am citit și le-am răscitit în care vorbește despre creativitatea, sistemul școlar (britanic și american) care îngrădește în loc să dezvolte, despre pasiuni și obligații.
“Sunt multe păreri greșite despre creativitate. Una dintre ele susține că acesta e specifică doar oamenilor speciali. Toată lumea are capacități creative. Ne naștem cu ele și trebuie doar să le dezvoltăm. (…) A doua părere greșită leagă creativitatea de domenii speciale precum artele, de exemplu. Vreau nepărat să spun că nu e chiar așa. A studia pianul nu însemnă neapărat că ești creativ. Creativitatea presupune formarea condițiilor pentru dezvoltarea unor aptitudini și abilități. (…) Le spun părinților să nu caute un talent unic al copiilor lor, ci să le observe capacitățile și tendințele. Aflați care sunt lucrurile care îi pasionează cel mai mult. Încercați cât mai mult să încurajați creativitatea copiilor dumneavoastră să se dezvolte și să înflorească, să găsiți activități care să le întrețină imaginația. Și căutați-le talentele și abilitățile naturale.”
Traducerea e din interviul de aici. Și încă unul despre sistemul de învățământ britanic. Și dacă mai aveți nervi și unul despre cel american.
Despre creativitate eu aș mai adăuga ceva. Mai ales în primii ani e strâns legată de independența copiilor și de încrederea părinților în capacitățile lor. De a lăsa copilul să cânte cum dorește, să spună poezia cu intonația care-i sună lui bine, să desenez un elefant care să semene cu un măr. Și mai ales de a nu îngrădi. N-a respectat copilul conturul la colorat? Așa și? Pun pariu că nici Picasso nu-l respecta.
Filed under educație pozitivă
Marius zâmbește. Un zâmbet larg îi trage parcă toată fața într-o imagine a fericirii. Când îl vezi poți să juri că e cel mai fericit copil-adolescent din lume. Marius râde și nu stă o clipă locului. Zâmbește când îți povestește despre oameni care au trăit demult, locuri interesante din lume pe care promite să le viziteze într-o zi, lumea lui și lumea largă. Zâmbește șmecherește când face calcule matematice repede în gând. Dar cel mai tare Marius râde când îți povestește cum îl bate tată lui: cu pumnii, cu picioarele, cu cureaua, cu bățul. Râde înfundat amintindu-și de noaptea pe care a petrecut-o afară pentru că a întârziat acasă 3 minute. Zâmbește povestindu-ți umilințele la care îl supune tatăl lui și mai că nu te convinge că toate astea sunt din vina lui „Uneori o merit și eu…” Și Marius râde în continuare povestind scene de coșmar care te paralizează. Dar Marius încă nu a aflat că în spatele râsului său mocnește o furie devastatoare. Care va mătura și bine și rău când va ieși la suprafață. Și eu n-aș vrea să fiu acolo când furia va lua locul râsului.
Sesizată oficial, Protecția Copilului a cercetat, investigat, evaluat. A dat și-un avertisemnt parcă. Marius a rămas în familia lui. Că ce alternativă ar fi fost într-o țară în care aproape orice copil abuzat se întoarce în familia lui? Poate să zâmbești și să-ți construiești un mecanism de apărare în care râzi și râzi în timp ce încasezi pumni și picioare.
N-am vrut să treacă acestă săptămână fără să vă povestesc despre Marius. Pentru că la el mă gândeam când scriam prima postare de pe blog. Poate și din cauza lui blogul acesta se numește „copii cu ochi de poveste”, deși eu sunt mama unui singur copil. La Marius mă gândeam când am scris despre Ioana: ea fusese începutul, Marius, din păcate, nu va fi sfârșitul. Dar eu încă visez că poate fi începutul sfârșitului…
„Nu, Marius, nu meriți așa ceva!”
Filed under copii de poveste
Mă așteaptă vreo 7 postări, dar mie îmi vin alte idei. „Las că n-o intrat zîlele-n sac”, vorba bunicii (bunica mea vorbea cu î din i). Așa deci, postarea anterioară mi-a adus aminte că, în timp, am dat peste unele sfaturi lingvistice pe care le scriu și aici cu menționarea sursei dacă îmi aduc aminte.
Filed under psihologia copilului, Uncategorized
Pe lângă drăguțele căutări cu care se ajunge pe blog am parte și de unele foarte triste (postarea cu Dilema ar fi responsabilă). Despre copii, părinți și divorț, rupturi dureroase, doruri de părinți. Așa mi-am adus aminte că am citit „Când părinții se despart” a prea pomenitei, aci pe blog, Francoise Dolto (Editura Trei, traducere Magdalena Popescu și Smaranda Bedrosian; mulțumesc pe această cale Editurii Trei care s-a preocupat și de dezvoltarea atenției, coordonării, gîndirii logice legând, pe la jumătate, o bucată de carte cu capul în jos și solicitându-mi aceste abilități la maxim). Este cartea lui Dolto cu care sunt cel mai puțin de acord, dar lucruri interesante am găsit multe. Notez o parte din ele aici în speranța că poate vor fi de folos cuiva (ca de obicei tot ce e în italics e citat din carte) și începem cu explicația autoarei care și-a organizat cartea ca un dialog-interviu cu Ines Angelino (voi cita și întrebările acesteia)
„Anumiți părinți, dintre care unii își rataseră viața conjugală au putut analiza, împreună cu mine, întoarcerea refulatului din propria copilărie, legat de separarea părinților și de tăcerea impusă aceste încercări. De aceea cartea este scrisă și pentru părinți, și pentru copiii lor.” (ceea ce iubesc eu la Dolto este fervoarea cu care luptă împotriva oricărei tăceri pentru că aceasta nu anulează sentimentul/experința negativă, ci le îndeasă mai tare în ființă pentru a le scoate apoi în forme care mai de care mai sinistre)
Pe tot parcursul cărții Dolto face deosebirea între soți și părinții: copilului trebuie să i se explice că soții sunt cei care divorțează, iar îndatoririle lor de părinți rămân la fel ca și până acum (și ar trebui să rămână): „(…) părinții ar trebui să le explice deosebirea dintre angajamentele reciproce ale soților și angajamentele părinților față de copii”
„Esențial este ca toți copiii să fie avetizați la începutul procedurii despre ceea ce s-a decis, chiar dacă e vorba despre copii care nu știu încă să meargă. (…) Un divorț este la fel de onorabil ca și o căsătorie. Altfel, tăcerea ce se așterne în jurul evenimentului înseamnă pentru copii că este <o murdărie> sub pretextul că a fost însoțit de suferință. Or, atunci când suferi din cauza unei fracturi la picior nu ascunzi de ceilalți faptul , ca și când ar fi vorba de <o porcărie>.”
“Ines Angelino: Ai scris că este important ca părinții, în clipa când își anunță intenția de a divorța, să spună că nu regretă nașterea copilului.
Francoise Dolto: Este într-adevăr important pentru că, altfel, copilul are impresia că ei regretă tot, de vreme ce vor să-și anuleze cuvântul dat. (…) Copilul are nevoie ca fiecare dintre cei doi părinți să-i spună: <Nu-mi pare rău că m-am căsătorit, chiar dacă acum este greu de divorțat, deoarece te-ai născut tu și fiecare dintre noi este atât de fericit că exiști, încât ne certăm care să te aibă mai mult.>”
„Destui copii se simt vinovați de divorț <N-ar fi trebuit să vin pe lume. N-o să mă căsătoresc niciodată, ca să fiu sigur că nu voi face nefericiți alți copii.> O asemenea culpabilitate apare în perioada pubertății. Este culpabilitatea de a te fi născut în acel cuplu.” – etapa culpabilității va apărea sau se va accentua în perioada adolescenței când copilul provenit dintr-o familie divorțată se va implica într-o relație de dragoste.
Copilul trebui implicat de la început în divorț: nu în certurile, jignirile partenerilor, ci în comunicarea deciziei de divorț la care ambii părinți trebuie să fie prezenți.
Chiar și o a altă persoană ar putea să discute cu copilul despre divorț, spunându-i: „Sunt niște probleme, de când părinții tăi s-au despărțit. Ți-e greu să-i iubești pe amândoi, căci crezi că unul dintre ei este mai nefericit decât celălalt și că acest celălalt l-a făcut nefericit pe primul.” Ca în oricare situație, nu doar în divorț, copilul nu trebuie responsabilizat pentru acțiunile, sentimentele, expriențele părinților și, în nici un caz, acesta nu trebui să-și asume, după divorț, rolul părintelui discontinuu (este temenul ales de Dolto pentru a desemna părintele cu care copilul își petrece mai puțin timp.)
Cam atât că iar am impresia că nu reușesc să transmit ceea ce doresc (ca la orice recenzie). În linkul cu Editura Trei găsiți prezentarea cărții, cuprinsul și câteva citate. Cartea e de citit, dar vă doresc să nu aveți niciodată nevoie nici de ea, nici de postarea asta.
Filed under cărți, psihologia copilului
