Îmi place teatrul. Și nu doar ca spectator. Dacă aș mai fi din nou copil și aș avea posibilitatea de a alege pentru mine m-aș implica în activități care să mă învețe să mă exprim și altfel. Să transmit cu corpul, cu privirea, cu tăcerea ceea ce acum știu să spun doar din vorbe. Teatrul cred că te învață să te depășești, să ieși din limite, să schimbi total perspectiva. Mi-ar plăcea…
Din motivul ăsta am citit pe nerăsuflate o carte cu jocuri teatrale și am aflat despre Sir Ken Robinson. L-am și citat. Și am descoperit cu plăcere că și Raluca a scris despre el (dacă nu ați văzut filmul de pe Youtube sau conferința TED de pe blogul ei să știți că merită investit timpul). Am început să caut informații despre el și am găsit câteva interviuri pe care le-am citit și le-am răscitit în care vorbește despre creativitatea, sistemul școlar (britanic și american) care îngrădește în loc să dezvolte, despre pasiuni și obligații.
“Sunt multe păreri greșite despre creativitate. Una dintre ele susține că acesta e specifică doar oamenilor speciali. Toată lumea are capacități creative. Ne naștem cu ele și trebuie doar să le dezvoltăm. (…) A doua părere greșită leagă creativitatea de domenii speciale precum artele, de exemplu. Vreau nepărat să spun că nu e chiar așa. A studia pianul nu însemnă neapărat că ești creativ. Creativitatea presupune formarea condițiilor pentru dezvoltarea unor aptitudini și abilități. (…) Le spun părinților să nu caute un talent unic al copiilor lor, ci să le observe capacitățile și tendințele. Aflați care sunt lucrurile care îi pasionează cel mai mult. Încercați cât mai mult să încurajați creativitatea copiilor dumneavoastră să se dezvolte și să înflorească, să găsiți activități care să le întrețină imaginația. Și căutați-le talentele și abilitățile naturale.”
Traducerea e din interviul de aici. Și încă unul despre sistemul de învățământ britanic. Și dacă mai aveți nervi și unul despre cel american.
Despre creativitate eu aș mai adăuga ceva. Mai ales în primii ani e strâns legată de independența copiilor și de încrederea părinților în capacitățile lor. De a lăsa copilul să cânte cum dorește, să spună poezia cu intonația care-i sună lui bine, să desenez un elefant care să semene cu un măr. Și mai ales de a nu îngrădi. N-a respectat copilul conturul la colorat? Așa și? Pun pariu că nici Picasso nu-l respecta.
copiicuochidepoveste 