Un articol controversat

Standard

Într-o zi, pe când Delfinul avea un an și un pic, la masă în scăunelul lui scuipa uneori lingurița de piure. De 5 ori o înghițea, o dată  scuipa.

–        Uite-l cum se prostește, a comentat cineva lângă mine.

–        Nu, nu se prostește, am replicat eu. Scuipă dacă e prea multă mânare într-o înghițitură. Scuipă dacă e ceva ce nu poate mesteca. Instinctiv el știe cât poate mânca, ce nu poate înghiți sau mesteca și de câtă mâncare are nevoie.

Și, în general, Delfinul știa ce e mai bine pentru el. Doar că nu întotdeauna știam eu să citesc semnele, să deslușesc ițele comunicării sale. Și dacă instinctele corpului erau atât de clare, de corecte și de potrivite de ce nu aș fi avut încredere și în cele ale sufletului?

Nu știu când am avut revelația asta a copilului care știe despre el, pe vremea aia habar nu aveam de autorii  pe care azi îi îndrăgesc, dar știu că revelația mi-a adus o liniște care mi-a fericit anii în care am stat acasă cu Delfinul.

Am avut mereu încredere în el și mereu el a avut dreptate. Uneori a fost foarte greu, dar întotdeauna la capătul greului am mai învățat ceva despre noi și după aceea iar ne-a fost ușor. Măcar o perioadă.

Când am citit articolul lui Peter Gray despre jocurile video (care, în virtutea aceleiași idei de mai sus, susține că fiecare copil știe cum să-și petreacă mai bine timpul liber și că nu e nimic dăunător în a alege jocurile pe calculator, iar a avea încredere în pasiunile lui nu înseamnă doar acceptare, ci și responsabilizare) am zis “NU, nu e așa. Nu se poate! Am văzut prea mulți copii, adolescenți, adulți dependenți de calculator (și despre calculator e vorba). NU! Nu cred că un copil ar fi capabil să-și limiteze singur timpul pe calculator. Nu cred că un copil pentru care calculatorul este viață ar putea…” Și aici m-am oprit. Da, depinde ce însemnă calculatorul pentru copil. Dacă i-a fost și mamă și tată și partener de joacă și găleată de frustrări și prieten în bucurii, și sprijin și durere dacă e viața lui, atunci nu, nu va putea renunța la ea. Pentru că asta ar însemna sinucidere. Dar pentru copiii care primesc asta în viața reală de la oameni poate e atât de clar precum spune Peter Gray.

Advertisements

7 responses »

  1. E ceva in aer, am si eu revelatii pe tema asta in ultima vreme :D. Am citit articolul zilele trecute si mi s-a parut foarte logic, dar simteam nevoia sa-l diger, sa fiu sigura ca e ok. Cumva mi se pare o lume prea murdara sa-i lasam oricand sa decida. Adica daca le-am da cartofi prajiti la discretie sa isi aleaga ei, nu sunt sigura ca ar alege ce e mai bun pentru organismul lor.

    Pe langa articolul amintit de tine, am mai citit aici http://speranta.farca.ro/atitudini-ale-adultilor-ce-pot-genera-manifestari-agresive-ale-copiilor/ la paragraful Deposedarea tot ceva despre personalitatea lor, si mi-am dat seama ca nu pot eu hotari unele lucruri…

    Si ca sa inchid cercul, Otilia a tratat tema asta pe scurt zilele trecute http://otilia-mantelers.urbankid.ro/2012/03/nevoia-de-acceptare.html si eu i-am dat linkul lui Peter Gray :D.

    Si eu am ajuns greu sa am incredere in el, pentru ca am ajuns greu sa am incredere si in mine ca mama. Instinctele imi erau adanc ingropate sub ceea ce mi se spunea ca trebuie sa faca un bebelus asa mic si o proaspata mamica…

    Multumesc mult ca scrii despre asta, mi-e mult mai usor sa share-uiesc decat sa scriu, mai ales ca nu mi-ar iesi la fel de bine scrisul :D.

    • Raluca, am văzut că i-ai dat linkul Otiliei, eu tocmai coceam postarea asta. M-a intrigat și pe mine la început articolul. Am stat și m-am gândit la alegerile copilului meu și brusc Peter Gray a început să aibă dreptate. Totul ține, așa cum spune Diana mai jos, de cât de mult calculatorul și televizorul înlocuiesc familia. Sunt absolut sigură că un copil care se simte bine, iubit, acceptat, implicat, prezent în familia lui nu va petrece mai mult timp pe calculator decât cu familia sau cu prietenii. Gray are dreptate: de ce am restricționa accesul copilului la una dintre cele mai importante unelte ale secolului nostru (dacă nu cea mai)? Sau de ce n-am accepta că asta poate fi o pasiune? Nu defulare, ci pasiune. Așa cum spunea Otilia, dacă devine altceva, noi suntem acolo atente, gata să intervenim 🙂
      Despre alegerile copiilor vreau neapărat să scriu (să știi că eu spun și Nu copilului), îți înțeleg teama legată de influența societății (și influența asta va fi din ce în ce mai puternică) și pe mine mă sperie. (eu mă tem de ziua în care prietenii lui își vor ține zilele de naștere la McDonalds…). Dar trăiesc pe principiul: abordăm problema când apare, nu înainte 🙂
      Mulțumesc de linkuri, de complimente, de share-uit, de gândurile bune și sper că poate într-o zi ne vom întâlni în Cluj în parc. 🙂

  2. Eu cred ca e un pic mai mult adevar in articolul cu pricina. Nu as incuraja copilul sa se joace la calculator, de ex., insa, la un moment dat, va fi interesat, din moment de calculatoarele sunt atat de prezente in vietile noastre. Si da, cred ca ar trebui sa fie alegerea lui.

    Problema, asa cum ai spus si tu, o vad in faptul ca, prin neimplicarea parintilor, jocul acesta poate deveni cel mai interesant lucru din viata lui. Insa cu o implicare activa, cu o relatie reala intre parinti si copil, e imposibil ca un joc virtual sa ia locul vietii reale.

    Normal, e mai usor sa nu il lasi, sa ii impui timpi, sa ii restrictionezi accesul, atunci cand tu, ca parinte, nu te implici real.

    Pentru mine, una, faptul ca d, copilul, vrea la TV cateva ore pe zi, e un semn ca eu l-am neglijat. Si in loc sa ma duc sa scot cablul sau sa-i interzic/ restrictionez accesul, incep sa ma reorganizez eu. Pentru ca da, normal ca mi-e mult mai usor sa fac chestii daca el e linistit si isi vede de treaba lui cateva ore. Si si eu imi pierd echilibrul, si eu o mai frec pe net :), si eu mai trag chiulul. Dar atunci mi se aprinde un beculet. 🙂

    Si in momentul ala las tot, imi reorganizez prioritatile, si imediat dupa asta o face si el, fara interziceri, fara frustrati, din contra, cu mult mai multa pofta de viata.

    Deci da, dupa mine, ei pot alege, si inca foarte bine, atat timp cat traiesc intr-un mediu bun, si optiunile sunt sanatoase.

    • Diana, ai perfectă dreptate. Niciodată copilul meu nu a întrerupt vreun joc alături de mine ca să ceară desene (calculatorul nu e, încă, o atracție). Iar dacă s-a uitat la televizor și l-am chemat să ne jucăm a renunțat fericit la desene. Așa că până la urmă eu ca adult controlez prin implicare și nu prin restricționări fără noimă (că a-l priva de calculator sau televizor fără a oferi nimic altceva în schimb e absurd și chiar stresant pentru un copil)
      Mă bucur că ai venit pe aici, te admir mult 🙂

  3. Buna Anca, multumesc pentru articolul tau, imi intareste si mie ce simteam fata de jocurile pe calculator. Imi e atat de greu, dar stiu ca e o limitare a mea personala si ca e frica mea si nu a copilului. Lui Yuri ii place realmente calculatoarele si I-padurile si toate minunile, motiv pentru care in timpul nostru special ne mai ducem cateodata si stam la Domo pe I-pads.

    eu inca muncesc la temerea mea, in sensul ca nu il las zilnic. Dar uite, aseara m-am uitat cu el la Scooby Doo, desi nu era ziua de TV, la un film pe care il vazuse singur si se speriase cred. Vreau sa ma mai relaxez un pic. Te pup, Anca.

    PS: imi place cum mi-ai numit blogul pe blogul tau!

    • Otilia, mă bucur că ai ajuns pe aici 🙂
      În “chestiunea” calculatorul/televizorul cred că echilibrul și flexibilitatea adulților sunt cheia. Reguli, da, dar adaptabile, multă detașare pentru a vedea cât mai obiectiv ce vor cu adevărat copiii. Și noi, mamele de băieți, ar trebui să acceptăm că înclinarea lor spre chestii tehnice există, chiar dacă nu i-am încurajat spre așa ceva.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s