Tag Archives: copiii și jocurile pe calculator

Un articol controversat

Standard

Într-o zi, pe când Delfinul avea un an și un pic, la masă în scăunelul lui scuipa uneori lingurița de piure. De 5 ori o înghițea, o dată  scuipa.

–        Uite-l cum se prostește, a comentat cineva lângă mine.

–        Nu, nu se prostește, am replicat eu. Scuipă dacă e prea multă mânare într-o înghițitură. Scuipă dacă e ceva ce nu poate mesteca. Instinctiv el știe cât poate mânca, ce nu poate înghiți sau mesteca și de câtă mâncare are nevoie.

Și, în general, Delfinul știa ce e mai bine pentru el. Doar că nu întotdeauna știam eu să citesc semnele, să deslușesc ițele comunicării sale. Și dacă instinctele corpului erau atât de clare, de corecte și de potrivite de ce nu aș fi avut încredere și în cele ale sufletului?

Nu știu când am avut revelația asta a copilului care știe despre el, pe vremea aia habar nu aveam de autorii  pe care azi îi îndrăgesc, dar știu că revelația mi-a adus o liniște care mi-a fericit anii în care am stat acasă cu Delfinul.

Am avut mereu încredere în el și mereu el a avut dreptate. Uneori a fost foarte greu, dar întotdeauna la capătul greului am mai învățat ceva despre noi și după aceea iar ne-a fost ușor. Măcar o perioadă.

Când am citit articolul lui Peter Gray despre jocurile video (care, în virtutea aceleiași idei de mai sus, susține că fiecare copil știe cum să-și petreacă mai bine timpul liber și că nu e nimic dăunător în a alege jocurile pe calculator, iar a avea încredere în pasiunile lui nu înseamnă doar acceptare, ci și responsabilizare) am zis “NU, nu e așa. Nu se poate! Am văzut prea mulți copii, adolescenți, adulți dependenți de calculator (și despre calculator e vorba). NU! Nu cred că un copil ar fi capabil să-și limiteze singur timpul pe calculator. Nu cred că un copil pentru care calculatorul este viață ar putea…” Și aici m-am oprit. Da, depinde ce însemnă calculatorul pentru copil. Dacă i-a fost și mamă și tată și partener de joacă și găleată de frustrări și prieten în bucurii, și sprijin și durere dacă e viața lui, atunci nu, nu va putea renunța la ea. Pentru că asta ar însemna sinucidere. Dar pentru copiii care primesc asta în viața reală de la oameni poate e atât de clar precum spune Peter Gray.

Advertisements