Într-una dintre postările sale Raluca mărturisea că nu-i plăcuse cartea lui John Gray, „Copiii sunt din rai”, pentru că promova time-out-ul ca metodă de gestionare a crizelor de furie ale copiilor sau de disciplinare a acestora. Pentru cei care nu știu time-out-ul se aplică de la vârsta de 2 ani și presupune lasarea copilului aflat în mijlocul unei crize de furie/moment de rebeliune într-un spațiu neutru, dar prietenos un număr de minute egal cu vârsta copilului pentru a învăța să-și gestioneze singur stările negative. Cam asta ar fi teoria. O să vă povestesc „practica” mea.
Am mai povestit că mie mi-a plăcut cartea lui John Gray. Am citit-o înainte de a deveni mamă și mi-a deschis o lume, pe care o bănuiam, despre ascultarea copiilor, validarea sentimentelor, respectarea nevoilor lor. Când am citit-o time-out-ul mi se păruse floare la ureche pe lângă monstruozitățile (fără exagerare!) despre care auzisem/văzusem că sunt folosite în disciplinarea copiilor. Nu mi-am făcut nici un plan dacă îl voi folosi sau nu atunci când voi deveni mamă, n-am mai încercat să aflu nimic despre metoda asta. Când fiul meu a început să facă crizele de furie mi-am dat seama că pentru noi time-out-ul e o metodă total nepotrivită și că nu îl voi folosi niciodată. Mi-am adus aminte de toate astea ascultând-o vineri la Social Media pe Irina Petrea încercând să explice de ce time-out-ul este benefic. Unul dintre motivele invocate de ea era faptul că plasarea copilului în alt loc (altă cameră, de exemplu) îl ajută deoarece elimină alți factori stresanți care au dus la declanșarea crizei. Cu explicația acesta eu nu sunt de acord, nu pentru că ar fi mai ușor să oprești acei factori (televizor, calculator), ci din experința mea. Fiul meu a început crizele de furie în momentul în care a intrat în colectivitate (la 2 ani) și deși la creșă era considerat un copil extrem de „cuminte”, crizele de furie le făcea doar acasă când eram doar noi 2, în momente în care nu existau stimuli externi. Adică în mediul care îi era drag și cu omul care îl înțelegea. Niciodată cu educatoarele, niciodată la creșă, pe stradă sau în magazine. Doar acasă și neapărat cu mine de față. Eu am înțeles atunci că el mi se plânge așa cum mă plâng eu prietenilor mei. Niciodată necunoscuților. Și l-am ascultat, am fost acolo, am făcut ceea ce aș fi aștepta să facă prietenii mei dacă eu aveam o problemă. Mi-aș fi dorit ca prietenii să mă invite într-o sufragerie, frumoasă, luminoasă ca să-mi plâng supărarea vreo jumate de oră și abia după ce voi fi terminat cu stările negative să mă prezint în fața lor sau mi-aș fi dorit un umăr pe care să plâng, o atitudine empatică? Eu am oferit ce am dorit eu să primesc la rândul meu…
Un alt pericol al time-out-lui e mesajul de neacceptare pe care părintele îl transmite copilului, un fel de „atunci când ești furios, supărat, necooperant, nu vreau să te văd” care poate duce în cazul copiilor la reprimarea sentimentelor negative doar pentru a fi pe placul părinților. Și eu de reprimarea asta mă feresc ca dracul de tămâie pentru că e cauza ascunsă a multor suferințe viitoare. Time-out-ul, mai ales în cazul unor crize de furie, îl lasă pe copil să creadă că părintele nu îi este aproape tocmai atunci când îi este mai greu, un pericol destul de mare și pentru dezvoltarea copilului și pentru relația copil-părinte de mai târziu.
Deci pentru noi…NU!
P.S. Raluca, mie tot îmi place John Gray. 😉
copiicuochidepoveste 