Tag Archives: Salvati copiii

Totul se oprește la mine!

Standard

L-ai bătut? Bine i-ai făcut! Las că nu pățește nimic. Să se învețe. Și eu i-am dat ieri. Și după aia o venit la mine și mi-o arătat, uite mi s-o înroșit și încă mă doare și i-am zis foarte bine, să știi să asculți data viitoare. Las, nu-i bai că l-ai bătut. Nu pățește nimic. Foarte bine i-ai făcut. Să se învețe minte. M-am uitat la ea. Avea vârsta mea și ochii lăsați în jos. Vorbea tare la telefon în troleibuz și îmi doream să tacă, doar să tacă. Toți, în jurul ei, impasibili ca și cum totul era așa cum trebuie să fie și doar eu șocată și înecată de o greață îngrozitoare. Și de frica de a fi la fel ca ea.
Cine sunt eu să-mi dau cu părerea m-am întrebat în toate serile în care oboseala, stresul, grijile, problemele mă făceau să-mi pierd cumpătul, să ridic tonul și să uit de respectul pe care-l port copilului meu. Oare în ăștia 4 ani i-am plantat fără să vreau cuvinte care sugrumă? Nu l-am etichetat, dar dacă totuși … ? Dacă m-au năpădit toate și am uitat să fiu așa cum am fost în primii 2 ani? Nu l-am bătut și nici nu m-am lăudat cu superioritatea mea, dar dacă inconștient am blamat, certat, etichetat? Dacă? Pentru că de multe ori cuvintele bat mai groaznic decât o palmă sau o curea. Pentru că sapă zeci de ani și pentru că uneori, din păcate, merg mai departe de la o generație la alta ca o mutație genetică de care nu poți să scapi. Le cărăm în noi ca o povară perfidă și ascunsă și uneori sunt celule din corpul nostru și nici nu mai știm că le cărăm.
Dar faptul că le văd e primul pas pe care pot să-l fac. Vreau să sper că pot să mă schimb. Să recunosc că uneori greșesc, că nu am fost niciodată perfectă, dar că-mi doresc să fiu mai bună azi decât am fost ieri. Că violența nu e niciodată o opțiune. Că uneori vine de departe din părinți și părinții lor și părinții părinților lor și poate chiar de mai departe. Atât de departe încât am uitat cât poate fi de otrăvitoare… Dar noi putem fi atât de puternici încât să alegem să se oprească la noi. Să nu o dăm mai departe, iar copiii noștri și copiii copiilor noștri să nu știe că ea a existat vreodată în noi.

Un copil prost n-am întâlnit nicicând
doar unul pe care l-am văzut făcând
lucruri pe care nu le înțelegeam
sau altfel decât mi le închipuiam;
am văzut un copil ce n-a descoperit
unele lucruri pe care eu le-am trăit,
dar că era copil prost nu pot spune.
Gândește-te înainte să pui acest nume
Era un copil prost, sau mai bine,
știa doar alte lucruri decât tine?

(cântec de Ruth Bebemeyer din Comunicarea nonviolentă – un limbaj al vieții de Marshall B. Rosenberg)

Stăpânii timpului

Standard

Am găsit la Laura informații despre inițiativa “Fiecare copil contează!” a celor de la Biochefarm International care a inscripționat fiecare suzetă cu logo-ul NUK și care donează un procent din vânzări organizației Salvați copiii. Am vrut de mult să scriu un text de drag jocului copilăriei și campania aceasta m-a dus exact către postarea cu pricina. Îmi plac mult cei de la Salvați copiii, au derulat câteva programe a căror finalizare s-a văzut într-o țară în care mai trebuie tare multă muncă pentru respectarea drepturilor copiilor. Mai multe informațiii despre campanie găsiți pe facebook și pe twitter, iar despre concursul la care se pot câștiga premii între 100 și 250 euro pe Blogal Initiative.

Pe vremea când eram stăpânii timpului, când mîine și ieri nu existau clipa aceea a jocului prezent ne purta în lumi imaginare în care visul ne reinventa. Acum era în strada cu tei fugă în jocuri împrumutate sau inventate regăsind libertatea primelor timpuri ale lui a fi. Acum era jocul în care ne ascundeam retrăind emoția de a nu fi găsiți și închipuind lumi atotputernice și controlatoare. Acum era energia rotundă în care eram una cu mingea, cu saltul și cu înălțarea. Ba rațe, ba vânători și uneori țări în jocul geografiei personale. Apoi mai mult decât atât Jocul Teilor notat mai întâi firav pe foi de hârtie, reguli elaborate de mâna de copii devenise jocul nostru, doar al nostru, nemaijucat de nimeni niciodată. Acum erau primele chicote înroșite în flori, fete, filme sau băieți aruncând în visare o lume ce curând avea să vină. Acum însemna uneori și grupul nostru închis al fetelor jucând elastic și încercând să atingem văzduhul. Și mica noastră societate în care exersam să fim vânzătoare, mame, actrițe, doctorițe… Acum era goana cu bicicleta în orășelul liniștit la capătul căruia visam să descopăr o peșteră la fel ca Victor și Ursu și Lucia… Acum era în satul bunicilor clipa în care soarele apunea în lunca Mureșului trăgându-și lumina din spicele de grâu care dansau frenetic în încercarea noastră de a mai  prinde o dată lumina. Era momentul în care stăteam epuizați de alergare și soare să mai vedem cum se pictează cerul în calde culori roșiatice și să mâncăm gulii furate din câmp, de la tanti Maria. Era scalda nesfârșită în Mureș, soarele dogoritor și serile în care, necunoscători de superstiții, încercam să numărăm stelele.

În vremurile acelea mereu era acum. Trăiam plenar, acolo în clipă, odată cu timpul, odată cu anotimpurile, cu sărbătorile, cu nevoia inexplicabilă de a fi joc și veselie și energie explodând în universul care ne cuprindea și pe care încercam naivi să-l cuprindem.

… Acum sunt ieri și mâine și poate și probabil. Niciodată sigur, niciodată acum și  sunt prea puțin din jocul care mă definea, întregindu-mă, atunci, demult, în timpurile copilăriei când, stăpânind timpul, îl înțelegeam și-l îmblânzeam…