Tag Archives: politicienii și copiii

Despre “educație”, numai de bine (II)

Standard

–                  Diana lipsește. A luat aseară un pumn de pastile și a dus-o salvarea. Dar nu are nimic, nu a murit.

Cu 10 minute intrai în clasă atât de fericită de soarele drag (ce bine că am scăpat de iarna asta mizerabilă care mi-a mâncat toate resursele…), plină de bucurii și dintr-o dată totul se blocase într-o buclă în care colega de cameră turuia “Ceva medicament… nu mai știu cum îi zice… ceva cu A… parcă, dar o știti pe Diana cum e…” Oare o știai? Ai știut vreodată ceva mai departe de ochii tulburători de albaștri în privirea mereu pierdută? Știai că nu era prima oară în ultimele luni când Diana iar striga mut Salvați-mă! Știai că  povestise râzând, ah, râsul pe care ajungi efectiv să-l urăști: „Știți, uneori când tata vine beat îi vine așa să mă bată și mă prinde de păr și mă lovește de pereți… „ Ți se întâmplă a mia suta oară să auzi povestea asta. Și tot rămâi pierdută evadând în dorul de copilul tău iubit mai presus de ceea ce credeai că e iubirea. Stai și te uiți tâmpă la toți. Ți se întâmplă a mia suta oară și eu tot nu poți să crezi. Nu poți să înțelegi. „Și Andreea e la dezintoxicare, știați?” continuă colega tirada. „Cum să fie la dezintoxicare, pentru numele lui Dumnezeu, e doar în clasa a 9-a?” „Pai da că doar și părinții ei se drogheză. …. Da, da și Ionuț s-a lăsat de școală. Oricum nu venea la ore. S- dus să stea cu taică-su. Îl bate, da cu cine să stea că maică-sa e în Italia? …”

… Nu cred, nu cred, nu-i adevărat.

Dar știi că e adevărat pentru că zilele trecute, când ai văzut tăieturile de pe încheieturile altei eleve, ai alergat disperată după psihologul școlii. Psihologul școlii e de fapt psihologul școlilor (n-avem resurse, știți prea bine, doar astea sunt vremurile) și ieri era chiar ziua în care avea activitate în altă școală… Și oricum n-ai ce face. O să o trimită la psihiatru, o să o îndoape cu medicamente care-i golesc privirea de viață și o să o trimită “cârpită” înapoi. Apoi o să declare că e un eșec… Pentru copiii ăștia nu mai e nici o speranță…

Ș-atunci visezi că cineva o să se trezească și o să vadă. Ministerul, parlamentari, președinți, oameni politici. Cineva! Oricine care ar putea schimba ceva. O  să înțeleagă că există școli la marginea orașului în care viața e pe anitidrepesive. O să vadă sătucele în care copiii cresc de capul lor neauziți și nevăzuți. Copii pentru care alcoolul, bătaia, înjuriile, abuzurile sunt normalitate. Copii lăsați în grija te miri cui în timp ce părinții plecați în străinătate adună bani și construiesc case în vis. Visezi că cineva se va trezi și va zice Gata! punând bazele unui sistem adevărat de protecție socială în care fiecare copil care nu poate fi îngrijit de părinți să-și găsească locul în familii care să-i respecte nevoile. Cineva care să vadă că sistemul de învățământ e doar o bulă imensă de săpun care o să împroaște în jur când se va sparge. Poate chiar cineva mânat de frica egoistă că acești copii vor pleca într-o zi din școala de la marginea orașului către centru. Dar care va face ceva. Oricine care ar putea să vadă cât de bolnavă este România și cum toate astea vor fi foarte clare și foarte la vedere pentru toată lumea în câțiva ani când acești copii vor ajunge pe străzi. Cineva care va înțelege că viitorul nostru (măcar pensiile și voturile dacă nu altceva) va depinde de ei. Cineva căruia să-i pese și de nevăzuții României. Cineva… Oricine…

…Povestea acestor copii e adevărată și deloc exagerată.  În fiecare școală din fiecare oraș din România acești copii există. Tot mai mulți în fiecare an.  Chiar dacă ne facem că nu-i vedem ei există. Poate că nu-i cheamă Diana și Andreea, Ionuț și Marius. Dar ei, și mulți alții, încă mai trăiesc urlând, lovind, automutilându-se, drogându-se, încercând să se sinucidă implorându-ne să-i vedem, să-i auzim și să-i iubim. Copiii aceștia există în școala de la marginea orașului. În fiecare școală, în fiecare oraș. În România.