Tag Archives: libertate si responsabilitate

Despre “educație”, numai de bine (I)

Standard

De multe ori, nouă, adulților, ne e frică. Frică de ceea ce nu cunoaștem, frică de ceea ce nu e ca noi, dar mai ales frică de ceea ce nu putem controla. Ne e frică de libertatea copiilor noștri pentru că vedem în ea răbufniri viitoare în anii în care „îi vom scăpa din mână”, vedem ratări de care doar noi, părinții, suntem responsabili, vedem droguri, anturaj dubios și infracțiuni. Ne e frică de primul „nu” al copilului care abia învață să mergă, de primele rebeliuni, de păreri personale, de răsfăț, de prima notă mică (ah, Gigel de la 4 are doar FB-uri!). Așa că alegem să îi protejăm. Mai întâi îi învățăm, încet-încet că nu au drepturi, că vor fi iubiți doar dacă nu deranjează pe nimeni. Îi controlăm prin frică pentru că sigur așa vor învăța ce-i disciplina. Îi învățăm să stea în banca lor să fim sigur-siguri că vor fi apreciați.  Îi învățăm să se descurce singuri mai înainte de a ști să vorbească și ne lăudăm că sunt independenți. Îi dresăm să fie supuși și ne lăudăm că sunt cuminți. Îi abandonăm acolo alături de noi în goana după bani, în vremuri de criză în care ne zbatem să supraviețuim. Îi facem părtașii trăirilor nostre, deversăm în ei frustrări, neîmpliniri, neînțelegeri și neacceptări și suntem fericiți că „avem un suflet care să ne înțeleagă”.  Uităm mereu ce vîrstă au și ne lăudăm că sunt responsabili. Îi înecăm în teme, activități, obligații și ne lăudăm că sunt performați întrezărind cariere luminoase.  Îi învățăm să meargă cu turma pentru că ne e rușine că s-ar putea să fie altfel. Îi pregătim pentru o societate în care să-i fie bine societății.  Ca să-i integrăm. Și ca nu cumva să fie respinși. Pentru că în 20, 30 sau chiar 40 de ani noi asta am învățam. Că suntem iubiți doar condiționat, că suntem buni doar dacă  cei din jur decid asta. Nimeni nu ne poate acuza că nu vrem binele copiilor noștri. Ba chiar îl vrem. Ne întrebăm în nopți de nesomn cum să facem să le fie bine. Dar uităm un lucru. Că frica ne conduce. De prea multe ori gândirea noastră e încețoșată de teama de a nu pierde controlul, de lipsa stimei de sine, de lipsa acceptării și a respectului în care am fost crescuți de părinți care, la rândul lor, ne-au vrut doar binele. Iar părinții care mai târziu, în adolescența copiilor, pierd controlul sunt exact cei care se luptau mai abitir să-l dețină.

Advertisements