Tag Archives: cum să comunicăm copiilor despărțirea

“Când părinții se despart”

Standard

Pe lângă drăguțele căutări cu care se ajunge pe blog am parte și de unele foarte triste (postarea cu Dilema ar fi responsabilă). Despre copii, părinți și divorț,  rupturi dureroase, doruri de părinți. Așa mi-am adus aminte că am citit „Când părinții se despart” a prea pomenitei, aci pe blog,  Francoise Dolto (Editura Trei, traducere Magdalena Popescu și Smaranda Bedrosian; mulțumesc pe această cale Editurii Trei care s-a preocupat și de dezvoltarea atenției, coordonării, gîndirii logice legând, pe la jumătate, o bucată de carte cu capul în jos și solicitându-mi aceste abilități la maxim). Este cartea lui Dolto cu care sunt cel mai puțin de acord, dar lucruri interesante am găsit multe. Notez o parte din ele aici în speranța că poate vor fi de folos cuiva (ca de obicei tot ce e în italics e citat din carte) și începem cu explicația autoarei care și-a organizat cartea ca un dialog-interviu cu Ines Angelino (voi cita și întrebările acesteia)

„Anumiți părinți, dintre care unii își rataseră viața conjugală au putut analiza, împreună cu mine, întoarcerea refulatului din propria copilărie, legat de separarea părinților și de tăcerea impusă aceste încercări. De aceea cartea este scrisă și pentru părinți, și pentru copiii lor.” (ceea ce iubesc eu la Dolto este fervoarea cu care luptă împotriva oricărei tăceri pentru că aceasta nu anulează sentimentul/experința negativă, ci le îndeasă mai tare în ființă pentru a le scoate apoi în forme care mai de care mai sinistre)

Pe tot parcursul cărții Dolto face deosebirea între soți și părinții: copilului trebuie să i se explice că soții sunt cei care divorțează, iar îndatoririle lor de părinți rămân la fel ca și până acum (și ar trebui să rămână): „(…) părinții ar trebui să le explice deosebirea dintre angajamentele reciproce ale soților și angajamentele părinților față de copii”

„Esențial este ca toți copiii să fie avetizați la începutul procedurii despre ceea ce s-a decis, chiar dacă e vorba despre copii care nu știu încă să meargă. (…) Un divorț este la fel de onorabil ca și o căsătorie. Altfel, tăcerea ce se așterne în jurul evenimentului înseamnă pentru copii că este <o murdărie> sub pretextul că a fost însoțit de suferință. Or, atunci când suferi din cauza unei fracturi la picior nu ascunzi de ceilalți faptul , ca și când ar fi vorba de <o porcărie>.”

“Ines Angelino: Ai scris că este important ca părinții, în clipa când își anunță intenția de a divorța, să spună că nu regretă nașterea copilului.

Francoise Dolto: Este într-adevăr important pentru că, altfel, copilul are impresia că ei regretă tot, de vreme ce vor să-și anuleze cuvântul dat. (…) Copilul are nevoie ca fiecare dintre cei doi părinți să-i spună: <Nu-mi pare rău că m-am căsătorit, chiar dacă acum este greu de divorțat, deoarece te-ai născut tu și fiecare dintre noi este atât de fericit că exiști, încât ne certăm care să te aibă mai mult.>”

„Destui copii se simt vinovați de divorț <N-ar fi trebuit să vin pe lume. N-o să mă căsătoresc niciodată, ca să fiu sigur că nu voi face nefericiți alți copii.> O asemenea culpabilitate apare în perioada pubertății. Este culpabilitatea de a te fi născut în acel cuplu.” – etapa culpabilității va apărea sau se va accentua în perioada adolescenței când copilul provenit dintr-o familie divorțată se va implica într-o relație de dragoste.

Copilul trebuie implicat de la început în divorț: nu în certurile, jignirile partenerilor, ci în comunicarea deciziei de divorț la care ambii părinți trebuie să fie prezenți.

Chiar și o a altă persoană ar putea să discute cu copilul despre divorț,  spunându-i: „Sunt niște probleme, de când părinții tăi s-au despărțit. Ți-e greu să-i iubești pe amândoi, căci crezi că unul dintre ei este mai nefericit decât celălalt și că acest celălalt l-a făcut nefericit pe primul.” Ca în oricare situație, nu doar în divorț, copilul nu trebuie responsabilizat pentru acțiunile, sentimentele, expriențele părinților și, în nici un caz, acesta nu trebui să-și asume, după divorț, rolul părintelui discontinuu (este temenul ales de Dolto pentru a desemna părintele cu care copilul își petrece mai puțin timp.)

Cam atât că iar am impresia că nu reușesc să transmit ceea ce doresc (ca la orice recenzie). În linkul cu Editura Trei găsiți prezentarea cărții, cuprinsul și câteva citate. Cartea e de citit, dar vă doresc să nu aveți niciodată nevoie nici de ea, nici de postarea asta.


Advertisements