Noi cu noi

Standard

Copilul se comportă așa pentru că își este dator sie însuși să-și împlinească nevoile sufletești”, zicea deunăzi o doamnă fenomenală comentând comportamentul „inacceptabil” al unui copil.

Ce ființe faine suntem noi oamenii! Cât de perfect făcuți pentru a cere hrană sufletească exact așa cum cerem hrana trupească!

Advertisements

Întrebare pe bune

Standard

Pentru că mi-am dat drumul la scris, m-am gândit să vă cer și vouă ajutorul.

De ani de zile îi aud pe vecinii mei urlând la copii și uneori bătându-i. Îmi cunosc vecinii de peste 10 ani de când băiatul cel mare avea doar câteva luni. După vreun an, mama a început să urle fără să se poată opri. Apoi a apărut al doilea băiat, cam cu un an mai mare decât fiul meu, și vecina urla parcă și mai tare. Pe la un an copilul acela era scos pe preșul din hol și închis afară când deranja. Din fericire în timpul zilei se ocupa de el bunica și ea avea o răbdare infinită. În absența bunicii, pe care nu am mai văzut-o de mult, urlatul părinților la copii e ceva obișnuit. Nu normal, ci ceva care se întâmplă zilnic. Vorbesc cu vecinii mei, îi întreb de sănătate și o ascult pe mama care îmi spune disperată „Nu mai pot, nu mai pot!”. Îi spun că o înțeleg și că îmi dau seama că îi e greu. „Tu nu poți să știi cum e cu 2 copii!” îmi spune și pleacă urlând la copilul cel mic: „Salut-o, mă, pe tanti! Nu știi nimic, prostule! Nimic!” „Las’ că nu trebuie să salute”, îndrăznesc eu, și ea se uită ucigător la mine din capătul scărilor. „Cum nu trebuie?? Cum nu trebuie??!”. De Crăciun tatăl vine, pentru prima oară, cu băiatul cel mic la colindat. Copilul stă statuie și se uită la al meu care aleargă nestigherit prin casă. „Prea îl lași să facă ce vrea”, zice vecinul urlător. „Ascultă-mă pe mine, dacă nu începi disciplina de mic ți se urcă în cap. Uită-te la al meu ce agitat e”. Mă uit: de 10 minute nu s-a mișcat. „Știi, îndrăznesc eu, dacă strigi la copii, îi agiți.” Vecinul își schimbă fizionimia și devine ușor agresiv spunându-mi că sigur și eu strig la al meu și îl bat. „Nu-l bat”, zic, dar vecinul începe altă tirada în care încearcă să-mi demonstreze că el are dreptate și că-l bat. Văd că-l enervez mai tare și mă las păgubașă.
De-a lungul anilor m-am gândit mult la copiii aceștia. Am încercat să vorbesc cu mama, să le spun copiilor o vorbă bună, dar se uită prin mine, de parcă nici nu aș fi acolo și nu mă mir deloc, am vrut să le spun pe șleau părinților că nu fac bine și chiar să le pun un bilețel în poștă în care să le amintesc despre legea care interzice bătaia și reclamația la Protecția Copilului. N-am făcut nimic. Niciodată. Doar am încercat să înțeleg mama care se plânge că lucrează în ture, că are multe de făcut acasă și că e greu cu doi copii.
Dar ieri după-amiază în timp ce al meu dormea și era liniște mi s-a făcut literalmente rău, cu toate că nu se întâmpla nimic nou. Urlau amândoi, și mama și tata, la copil sau poate la amândoi. Apoi am auzit plesniturile obișnuite și loviturile înfundate. Copilul a început să plângă, iar părinții și mai tare să urle. TAAAAAAAAAAACI TAAAAAAAAAAACI, SĂ NU TE MAI AUUUUUD, TAAAAAAAAACI, urla animalic mama așa cum urlă de obicei. Am vrut să fac ceva și nu am știu ce. Sincer am vrut să merg până la ei și să le cer împrumut ceva (n-am făcut asta niciodată) în speranța că măcar îi opresc. Dar n-am făcut-o. Mi-am zis că trebuie să îmi las copilul singur în casă, că poate îi enervez mai tare, că „superioritatea” mea îi agasează la culme, că…
Simt că trebuie să fac ceva, dar nu știu ce. Nu vreau să fie ceva radical, gen reclamație la Protecția Copilului, nu vreau nici să-i întărât ca să se descarce tot pe copii (cu vecinii și între ei vorbesc foarte politicos) și nu vreau să le fac rău, că mă gândesc că eu destul în viața lor dacă se poartă așa. Dar aș vrea să-i ajut pe copiii aceia și nu știu cum.
Ce să fac? Ce pot să fac?!
Voi ce ați face? Ați trecut prin așa ceva? (chiar am nevoie de ajutorul vostru, orice idee e binevenită!)

Nevoi de vacanță

Standard

După ce îl țin în brațe îl anunț că micul dejun e pregătit:
– După ce mâncăm te țin în brațe până zici tu „Gata”.
– La ținut în brațe nu zic niciodată „Gata”.

Ceva vreme mai încolo, mă uit prin casă disperată că am multe de făcut. Și ca de obicei la disperare gândesc cu voce tare:
– Nici nu știu pe ce să pun mâna.
– Pune mâna pe mine că doar te iubesc, zice el și zâmbește șăgalnic.

Și astea se întâmplă după 2 zile în care am fost cu el 24 din 24. Clar, au nevoie de mult mult timp în care să fie cu noi și noi să fim acolo doar pentru ei, nu pentru vase, haine, mâncare, curățenie și orice altă minune s-ar mai putea găsi. Și iar mă gândesc că toate “comportamentele inacceptabile” ale copiilor, dar absolut toate!, se datorează acestei lipse de atenție a părinților pe care, din păcate, nici bunicii, nici prietenii, nici școala, nici activitățile extra, nici …, nici…., oricât de excepționale ar fi, nu pot să o compenseze.
Măcar săptămâna asta pot să mă străduiesc…

Citatul de pe Facebook

Standard

Nu prea am timp de scris, dar nu pot să nu vă împărtășesc citatul pe care l-am găsit aici pe Facebook.

Am ratat mai mult de 9000 de coșuri de-a lungul carierei mele. Am pierdut aproximativ 300 de meciuri. În 26 dintre ele, eu eram cel în care se încredea toată lumea să facă mutarea decisivă și am ratat. Am ratat din nou, din nou și din nou. Şi de asta am reușit.” – Michael Jordan

Ca să reușească mai întâi copiii au nevoie să greșească, au nevoie să rateze și au voie să „ne dezamăgească”. Da, și noi avem voie să facem asta! 🙂
Seară frumoasă!

Promisiunea

Standard

– Da’ azi nu te-ai jucat cu mine!! Hai că te-am lăsat să lucrezi.
Era vineri, aproape 10 seara, tremuram de oboseală, lucram cu ultimele puteri și el începuse să se smiorcăie.
Măi, copile, tu nu vezi că nu pot?! Că tot trag de mine ba cu una, ba cu alta? Tu nu vezi că eu de fapt nu stau? Nu înțelegi că nu mai pot??!
Am vrut să-i spun asta, dar, de data asta, am reușit să mă opresc la timp. Cum ar fi putut el la 5 ani să gestioneze oboseala mea pe care nici măcar eu nu o mai puteam gestiona? I-am spus, așa cum îi spusesem de prea multe ori: „În seara asta răbdarea mea e mică, aproape ca un sâmbure de strugure, așa că ne pregătim de culcare.” Sincer, nu mai țin minte cum l-am convins să se culce, cred că s-a obișnuit cu poezia cu răbdarea mea la ceas de seară în diferite forme mici. Ne-am mai gâdilat înainte de culcare, am mai râs și am sperat că și-a mai umplut paharul atenției.
Apoi dimineața m-am trezit înaintea lui și am avut timp să gândesc. Mie mi se părea că-i acord destul de multă atenție. Și oricum nu mai știam de unde să scot mai multă. Cu toate acestea simțeam că degeaba din punctul meu de vedere era destul, conta cum era în sufletul lui. Și de sufletul lui am hotărât că-mi pasă acum mai mult de 5 ani.
Așa că atunci când s-a trezit i-am spus:
– Cred că aseară ai avut dreptate. Că ne jucăm prea rar în unele zile. Așa că m-am gândit la ceva: în fiecare zi când venim de la grădiniță ne jucăm până sună ceasul „Stop joc” orice vrei tu fără să vorbesc la telefon, fără televizor, fără muzică. *
M-a luat în brațe și mi-a spus că mă lasă să lucrez.

*Dragi cititori, sunt sigură că ați recunoscut timpul special: acel moment în care ne jucăm cu copiii așa cum vor ei fără să fim atenți la altceva sau la altcineva. Face minuni în perioadele când copiii petrec mai mult timp cu alții, când comportamenul lor se schimbă în rău fără un motiv clar, când simțim că se depărtează de noi sau că noi ne depărtăm de ei. Timpul special reprezintă de fapt câteva minute în fiecare zi în care îi acordăm atenție exclusiv copilului așa cum își dorește el (și asta nu înseamnă a face teme, a mânca, a merge alături de el în drum spre școală sau spre grădiniță). Timpul special însemnă a fi alături de copil total și necondiționat. Măcar câteva minute pe zi.

Idei interesante despre cum să organizați timpul special găsiți aici.

Eu promit să vă povestesc cum fost!

Cartea care m-a făcut mai bună

Standard

De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, aproape toate cărțile din zona parenting-ului sau dezvoltării personale pe care le-am citit “m-au făcut mai bună” în primul rând pentru că m-au făcut să conștientizez și mi-au validat niște idei, intuiții pe care oricum le aveam, pentru că m-au ajutat să mă înțeleg pe mine mai bine și astfel și pe ceilalți și pentru că am înțeles că dacă nu sunt bine eu cu mine foarte greu „voi fi bine cu un copil”.

Am hotărât să dau acest titlu postării pentru că tot timpul cât am citit cartea respectivă am avut un puternic sentiment de înțelegere a lumii în toate sentimentele și acțiunile ei negative. Pentru că unul dintre mesajele importante ale cărții este acesta: dacă nevoile noastre nu sunt împlinite ele vor răbufni în sentimente sau acțiuni care ne fac rău nouă sau altora. Și aici fac o paranteză: Ați observat că dacă ne gândim la împlinirea nevoilor sau Doamne ferește vorbim despre așa ceva din start multă lume privește asta ca un act de extrem egoism? Că societatea ne inoculează cumva ideea că nu avem voie să ne simțim bine, că neapărat fericirea noastră se clădește pe suferința altora? Eu simt tare acut asta. Dar am văzut că dacă într-adevăr se face această călătorie spre cele mai ascunse nevoi ale noastre, spre neîmpliniri îngropate undeva, spre durerile copilăriei, dacă acelea se conștientizează și se tratează cu toată înțelegerea de care suntem capabili, dacă ne dăm seama de ce avem cu adevărat nevoie vom observa că niciodată nu vom avea nevoie să moară capra vecinului, ci să trăiască a nostră. Și nici nu vom fi răi, ci vom deveni mai buni, mai înțelegători cu cei din jur. Și da, e o călătorie lungă și anevoiasă, dar merită tot efortul.

Totuși să vă spun și despre carte. În primul rând că a încetat demult să fie doar o carte, deja sunt cursuri, traineri și chiar un stil de viață, dar omul care a pornit totul, Marshall Rosenberg, a început cu cartea aceasta: Comunicarea non-violentă.
Am tot citit-o, am răscitit pasaje, am încercat exercițiile, puțin v-am spus și vouă despre ea în altă postare.
De ce m-a impresionat cartea? Pentru că niciodată nu am rezonat cu genul de comunicare care încerca manipularea prin frică, vinovăție, rușine sau alte sentimente negative. Chiar autorul spune că genul acesta de limbaj – maladiv, aș spune eu – a apărut în societățile industrializate unde patronii aveau nevoie de muncitori care să se supună fără discuție. Cam ce ne dorim noi uneori de la copiii noștri, nu? Cartea m-a făcut să-i înțeleg mai bine pe cei din jur, să mă înțeleg pe mine și să văd ce în spatele unor manifestări care altădată mă înfuriau sau mă secau de energie. Să nu credeți că-mi iasă de fiecare dată, dar de fiecare dată când încerc eu mă simt mai bine. Judecățile, criticile, diagnosticele și interpretările cu privire la alții sunt toate expresii denaturate ale propriilor noastre nevoi și valori.

Și pentru că mi-e foarte greu să dau o formă rotundă prezentării cărții, vă las cu câteva citate și unele prezentări pe scurt și, sper că, nu prea haotice.

Despre sclavia emoțională: “În sclavia emoțională ne considerăm responsabili de sentimentele celorlalți. Credem că trebuie să ne străduim constant să-i facem pe toți fericiți. Dacă ei nu par fericiți, ne simțim responsabili și obligați să acționăm. Asta ne poate face cu ușurință să-i considerăm pe cei apropiați o povară. (…) Într-o lume în care suntem adesea judecați aspru pentru identificarea și dezvăluirea nevoilor proprii, ne poate fi foarte frică să o facem, lucru valabil mai ales în cazul femeilor, care sunt educate să-și ignore nevoile și să aibă grijă de ceilalți.
Stadiile slcaviei emoționale:
1. sclavia emoțională – când ne considerăm responsabili pentru sentimentele altora.
2. stadiul nesuferiților- în care refuzăm să reunoaștem că ne pasă de sentimentele sau nevoile altora
3. eliberarea emoțională- în care ne asumăm întreaga responsabilitate pentru sentimentele noastre, dar nu și pentru ale altora și suntem conștienți că nu ne putem satisface nevoile prejudicindu-i pe alții.

De multe ori noi spunem ce nu vrem să facem, în loc să comunicăm clar ce dorim să facem.

Teoria mea e că devenim depresivi pentru că nu primim ceea ce dorim și nu primim ceea ce dorim pentru că nu am fost niciodată învățați să obținem ceeea ce dorim. Dimpotrică, am fost învățați să fim fete și băieți buni și părinți buni. Dacă alegem să fim unul dintre aceste lucruri, e cazul să ne obișnuim să fim deprimați. Depresia e răsplata pe care o primim pentru că am fost „buni”.

Despre empatia cu toată ființa:
Filosoful chinez, Chuang-Tzu a afirmat că adevărata empatie presupune să asculți cu toată ființa.

Martin Buber, filosof israelian născut în Austria, descrie această calitate a prezenței pe care viața o cere de la noi

E imposibil să oferim cuiva un lucru pe care nu-l avem. În mod similar, dacă desoperim că nu putem sau nu dorim să empatizăm, în ciuda eforturilor noastre, acesta e de obicei un semn că suntem prea înfometați de empatie ca să o putem oferi și altora. Uneori, dacă recunoaștem deschis că starea noastră de disconfort ne împiedică să răspundem empatic, celălalt ne-ar putea oferi empatia de care avem nevoie.

Dag Hammarskjold: Cu cât asculți mai atent vocea ta interioară, cu atât vei auzi mai bine ce se întâmplă în exterior.

Rușinea e o formă de ură de sine.

Și despre faptul că suferințele trebuie conștientizate, acceptate și trăite pentru a le depăși cu adevărat:
Doliul în CNV este procesul de intrare în contact deplin cu nevoile nesatisfăcute și sentimentele ce apar când nu suntem tocmai perfecți. Este trăirea regretului, dar a unui regret care ne ajută să învățăm din ce am făcut fără să ne blamăm sau să ne detestăm pe noi înșine. (…) Procesul de doliu e urmat de iertarea de sine.

Când recomand: Totul trebuie să fie joc!, unii mă consideră radical, chiar nebun. Eu cred sincer că o formă importantă de compasiune față de sine este să facem alegeri motivate doar de dorința de a contribui la viață și nu din frică, vină, rușine, datorie sau obligație.

Eu consider orice furie un rezultat al gândirii alienate și provocatoare de violență. Miezul oricărei furii este o nevoie nesatisfăcută. Ea poate fi valoroasă dacă o folosim ca un ceas deșteptător, care să ne trezească – să conștientizăm că avem o nevoie frustrată și că gândim într-un mod care ne scade șansele să o satisfacem.

Când folosim forța în scop protector (ex: să oprim un copil care fuge pe o strada plină de mașini), ne concentrăm asupra vieții sau a drepturilor pe care dorim să le protejăm. Fără să judecăm nici persoana, nici comportamentul. Nu blamăm și nu condamnăm copilul că a fugit în stradă.

Nu numai că nu am fost niciodată educați să ne cunoaștem nevoile, dar suntem adesea expuși unui „dresaj” cultural care ne blochează efectiv conștiința. Așa cum am mențioant anterior am moștenit un limbaj ce deservește regii și elita influentă din societăți bazate pe dominație. Masele, descurajate să-și dezvolte conștiința propriilor nevoi, au fost în schimb educate să fie docile și supuse în fața autorității. Cultura noastră sugerează că nevoile sunt negative și distrugătoare, cuvântul nevoiaș (Needy) folosit la adresa unei persoane sugerează inadecvare sau imaturitate. Când oamenii își exprimă nevoile sunt adesea etichetați drept egoiști, iar folosirea pronumelui personal „eu” este uneori echivalată cu egoismul sau slăbiciunea.

Nu știu cât de clar e tot ce v-am povestit (postarea stă scrisă în frânturi de pe la începutul anului trecut), dar sincer vă recomand să citiți cartea. Merită!

După 20 de ani

Standard

Fac ordine printre niște hârtii și dau de un caiet cu citate din anii de liceu. Tristețe cu găleata, oameni buni, semn că (dacă nu cumva vă aduceți aminte) e greu în adolescență. Printre toate citatele dau de următoarele „Cele 13 porunci ale părinților model”. Nu mai știu de unde le-am copiat, bănuiesc că e o traducere – pentru începutul anilor 90 mi se par foarte vizionare -. Vă rog să fiți indulgenți: sunt descoperite și scrise întru amintire de o fătucă de nici 17 ani care la un moment dat le copiase cu carioca pe foi ministeriale (da, atât de vechi sunt!), foi pe care le lipise pe pereți.
1. Să dai copilului un sentiment de securitate.
2. Să dai copilului sentimentul că este iubit și dorit.
3. Să eviți amenințarea, frica, pedeapsa.
4. Să-l înveți pe copil independența și să-l faci să-și asume responsabilitățile.
5. Să reacționezi cu calm în toate situațiile, fără să creezi precedentele unui climat tensionat în familie.
6. Să fii cât se poate de tolerant pentru a evita conflictele.
7. Să eviți să-l faci pe copil să se simtă inferior.
8. Să nu-l împingi pe copil dincolo de ceea ce crezi că e natural pentru el.
9. Să respecți sentimentele și datoriile copilului chiar dacă nu corespund propriilor tale norme.
10. Să răspunzi cu sinceritate la întrebările pe care copiii pot să le pună, dar oferindu-le răspunsurile adecvate vârstei.
11. Să te interesezi de ceea ce face copilul tău chiar dacă nu consideri că este ceva util.
12. Să accepți dificultățile copilului tău fără să-l consideri anormal.
13. Să favorizezi creșterea, dezvoltarea, mai curând decât perfecțiunea.

Și una scurtă din același caiet, de data aceasta cu autor:
“Pentru a educa un copil trebuie, mai întâi și fără încetare, să te educi pe tine.” (Andre Berge)

Cred că citatele marchează începutul perioadei “de veghe în lanul de secară”. Perioadă în care încă mai cred că sunt. 🙂

LA MULȚI ANI, DRAGII MEI, SĂ AVEȚI UN AN AȘA CUM SPERAȚI!

Vine! :)

Image

Mâine
Crăciunul
vine pentru copii.
Copiii de azi și cei de ieri.
Chiar pentru fiecare Copil din noi
Pentru că ce altă zi ar fi mai potrivită
ca să sărbătorim fericiți copiii și copilăria
decât ziua de Crăciun când Copilul Isus s-a născut?
CRĂCIUN FERICIT, COPILĂRESC ȘI CU CEI DRAGI ÎMPĂRTĂȘIT!
Inspirată
de Dickens,
cred!, și
dedicată
dragilor
mei cititori!

Once upon a December

Standard

Înainte nu știam nimic.

Nu aveam încredere.
Și nici credință.
Nu mă iubeam.
Nu mă vedeam.
Și nici nu înțelegeam.
Nu auzeam.
Nu ascultam.
Și nu recunoșteam că simțeam.
Uitasem să visez.
Să-mi imaginez.
Și uneori uitam să sper.
Înainte nu prea aveam deloc timp.
Prea puține idei.
Resurse limitate.
Și nicio direcție.
Pluteam pierdută
într-o lume rece,
neprietenoasă,
lipsită de magie
și de bunătate.
Înainte nu aveam curaj
Nici să trăiesc.
Nici să simt.
Și refuzam cu toată ființa mea să-mi aduc aminte.
Așa că, în ruptul capului,
n-aș fi îndrăznit să cred în Viață.
Sau să sper că merit.
Sau să știu că pot.
Înainte mi-era mereu frică.
Mereu.
Și mă gândeam că așa trebuie să fie.
Și că așa va fi.
Înainte
Nu-mi imaginam că poate fi înainte.
Sau, pur și simplu,
Că poate fi.

Apoi, într-o zi, a existat înainte.
Și tot ce a contat
a fost
după.

Interesant (8)

Standard

Găsesc multe lucruri deosebite pe Facebook și uit să le pun și aici, așa că azi încerc să recuperez cu două dintre ele.

Primul adună niște poze incredibile, sursa originală fiind aici. Oare câți dintre noi se regăsesc în ele? Eu știu sigur că da.

parte3

Al doilea e un text superb pe care eu l-am descoperit destul de târziu și care mi-a plăcut enorm. Mai ales partea aceasta: „Părinţii uită să se simtă bine atunci când petrec timp cu copiii lor. Vreau să precizez că a petrece timp, nu înseamnă că facem teme, facem baie, facem ghiozdanul sau mâncăm împreună. A petrece timp cu copilul înseamnă să-l laşi pe el să controleze activitatea, ritmul, să fiu cu el în felul în care el propune, nu în care părintele îl solicită! Dar acest timp împreună să facă să lumineze faţa părintelui, nu să-l facă să strâmbe din nas.”

Happy parenting, my dears!