Category Archives: psihologia copilului

“Toxic Parents” – câteva citate

Standard

Câteva citate (prea puține, pentru câte am selectat) din cartea „Toxic Parents” de Dr. Susan Forward despre care am mai vorbit. Aș fi vrut să fie fără nici un comentariu dar nu m-am putut abține… Primele două citate cred că răspund întrebării mamă bună/mamă rea care a chinuit blogosfera. E o carte greu de citit (capitolul despre abuzul sexual e un coșmar) dar inspirantă. Traducerea pasajelor de mai jos îmi aparține (dacă există meseria de traducător de cărți despre parenting mi-ar plăcea să o am…)*

Părinții maturi din punct de vedere afectiv vor avea credințe care implică sentimentele și nevoile tuturor membrilor familiei. Vor oferi copilului o bază solidă de dezvoltare și inerenta independență. Au concepții precum “copiii au voie să se opună”, „este greșit să-ți lovești în mod deliberat copilul”, „copiii ar trebui să fie lăsați să facă greșeli”.  Pe de altă parte, concepțiile părinților toxici sunt întotdeauna egoiste și egocentrice: „în orice condiții copiii ar trebui să-și respecte părinții”, „dacă nu faci cum zic eu ești sigur pe calea greșită”, „copiii ar trebui văzuți, dar nu și ascultați”. Părinții toxici rezistă oricăror dovezi care le clatină sistemul de credințe. În loc să se schimbe ei dezvoltă o imagine distorsionată a realității. Din păcate copiilor le lipsește gândirea complexă ca să poată face diferența între adevărata realitate și cea deformată.

Una dintre cele mai importante deosebiri dintre părinți toxici și cei sănătoși este legată de gradul de libertate de exprimare a membrilor familiei. Familiile sănătoase încurajează libertatea individuală, responsabilitatea, independența, încrederea și respectul de sine. Familiile toxice descurajează exprimarea personală. Toată lumea trebuie să se conformeze concepțiilor și acțiunilor părinților toxici. Ei promoveză fuziunea tuturor membrilor familiei și  lipsa limitelor personale. La nivel inconștient este foarte greu pentru membrii familiei să-și delimiteze propriul spațiu emoțional.

O schimbare de rol apare în aproape toate familiile cu părinți toxici. Un părinte alcoolic preia rolul copilului datorită nevoii de atenție și a comportamentului patetic și irațional.

Mulți părinți care-și abuzează fizic copiii ajung la maturitate cu lipsuri emoționale și nevoi neîmplinite. Din punct de vedere emoțional ei văd în propriii copii părinți-surogat de la care așteaptă împlinirea unor nevoi emoționale care nu le-au fost satisfăcute în copilărie. Iar în momentul când copilul nu-i poate împlini aceste nevoi, furia părintelui abuzator îi controlează comportamentul.

Este extrem de greu să recâștigăm sentimentele de încredere și siguranță pe care părinții le-au călcat în picioare. Ceea ce așteptăm de la ceilați, atitudinea lor față de noi se bazează pe ceea ce am primit în copilărie de la părinții noștri. Dacă, în mare măsură, relațiile cu părinții ne-au oferit siguranță emoțională și respectarea drepturilor și sentimentelor creștem așteptându-ne ca cei din jur să ne ofere același lucru. (aș adaugă faptul că există nu doar așteptarea, ci și împlinirea atitudinii cu care am fost obișnuiți în copilărie: dacă n-am avut ceva în copilărie – siguranță, respect, iubire – există mari șanse să nu avem nici la maturitate)

* healthy parents am tradus părinți sănătoși ca să evit adjective gen bun, adecvat etc, dar și în ideea că oricine se poate însănătoși.

 

Advertisements

La doctor

Standard

“Vaaaaaaaaaai ce copil cuminte? Cum de nu plânge el la doctor? “

“Poate pentru că i-am explicat înainte ce se întâmplă aici??”

Lăsând la o parte că e o datorie de onoare să plângi la doctor, un „must cry” cum ar spune americanu’ (deși susțin cu tărie dreptul copiilor de a plânge!) ascultând discuția de mai sus într-un cabinet medical mi-am dat seama că la doctor se poate și altfel decât cu baubau’ mai ales dacă stresul părinților nu trece de platoșa copiilor.

  1. Înainte de vizita la doctor explicați copiilor ce li se întîmplă. Și un adult poate fi speriat (și este, hai să fim sinceri!) când nu știe ce o să i se întâmple. Chiar dacă e vorba de bebeluși la vaccin povestiți-le dinainte că e vorba de o înțepătură, că s-ar putea să doară puțin și că sunteți lângă ei. Explicați tot ceea face doctorul: “acum te dezbracă, acum te cântărește, acum se uită în gâtul tău”, etc.
  2. Fiți alături de copii. E greu, mai ales pentru  lăuzele cărora le zburdă hormonii, să-și vadă copiii plângând la vaccin. Dar nu durează o eternitate și confortul psihic pe care mama îl asigură copilului atunci când e lângă el e, vorba reclamei,  de neprețuit. Folosiți orice îl liniștește: povestiți, mangâiați, cântați bebelușului, dar dați-i voie să-și exprime și supărarea. Nu o să dureze o veșnicie.
  3. Copiii pot avea sentimente de vinovăție dacă sunt bolnavi (asta am aflat-o de aici; articolul e foarte interesant). Asigurați-i că nu e vina lor și că de aceea există doctori care să-i ajute.
  4. Încercați jocuri de rol pentru copiii speriați de doctor. Jucați-vă cu copiii arătându-le exact cum vor fi examinați (puteți folosi jucării sau improviza) și lăsați-i și pe ei să vă examineze dovedindu-le că și ei au controlul situației.
  5. Ascultați și înțelegeți copiii: dacă le e frică, rușine explicați-le că e absolut normal să simtă așa. Lăsați copilul să găsească singuri soluții sau ajutați-l, dacă v-o cere, să facă față acestor sentimente.
  6. Respectați intimitatea copilului. Dacă e vorba de un adolescent, întrebați dacă dorește să intrați eu el/ea în cabinet.
  7. Pe cât posibil fiți informați. Despre ce se întâmplă la doctor, despre doctor, despre tratament.
  8. Alegeți un doctor empatic. Nu mă refer la urgențe binențeles, ci la doctorul principal. Dacă se poate alegeți un doctor care să aibă răbdare, să vă explice dumneavostră sau chiar și copilului, care să vorbescă liniștit, calm și care să liniștească mai degrabă decât să agite.
  9. Fiți sinceri cu copiii. Dacă știți că urmează o intervenție dureroasă explicați copilului, dar asigurați-l că va dura puțin, că sunteți lângă el/ea, că e absolut necesară etc. Încrederea copiilor în ceea ce spun părinții e mai importantă decât o liniștire de 5 minute pe care o dă o minciună chiar dacă e bine intenționată.
  10. Nu amenițați cu doctorul. Boala nu e niciodată pedeapsă.

Abuzul verbal

Standard

Dacă ar fi să aleg între abuzul fizic și cel verbal aș alege, cu siguranță, bătaia. Acolo se văd urmele și măcar oamenilor le e milă de tine. Abuzul verbal te înnebunește și urmele lui sunt invizibile. Nimănui nu-i pasă.

Cu mărturia unui fost pacient începe capitolul 5, despre abuzul verbal, din „Toxic Parents” de Dr. Susan Forward. (am căutat pe net să văd dacă există tradusă în română, dar încă n-am aflat). Ce denumește Dr. Susan Forward abuz verbal? Atacuri verbale frecvente la adresa înfățișării, inteligenței, abilităților sau valorii umane ale copiilor. Și cei care abuzează verbal? Cei care își rănesc constant copiii jignindu-i („nu ești bun de nimic”, „faci numai prostii”), punându-le etichete negative și denigratoare („ești prost”, „ești fricos”, „ești incapabil”), cei care distrug permanent încrederea copiilor sabotându-le fiecare acțiune în numele perfecțiunii („nu poți face nimic bine”, „de ce nu poți mai mult?”) cei care folosesc umorul, sarcasmul jignitor (pe care un copil nu-l percepe așa; dacă un părinte îi spune, în glumă, copilului că-l lasă în pădure, acesta chiar crede), părinții care se transformă în limite ale copiilor „nu poți fi mai bun/mai fericit/mai împlinit decât mine, părintele tău!” și nu în ultimul rând cei care le spun copiilor „mai bine nu te nășteai”.

Nu era de ajuns faptul că mă tachina, dar uneori chiar mă speria când îmi spunea: „Copilul ăsta nu poate fi al nostru, uită-te la fața lui. Pun pariu că l-au schimbat la naștere. Hai să-l ducem înapoi la spital să-l schimbăm cu cel adevărat.” Aveam doar 6 ani și chiar am crezut că mă vor părăsi la spital.

Și ăsta e doar capitolul 5…

Lingvistice

Standard

Mă așteaptă vreo 7 postări, dar mie îmi vin alte idei. „Las că n-o intrat zîlele-n sac”, vorba bunicii (bunica mea vorbea cu î din i). Așa deci, postarea anterioară mi-a adus aminte că, în timp, am dat peste unele sfaturi lingvistice pe care le scriu și aici cu menționarea sursei dacă îmi aduc aminte.

  1. Copiii nu percep negațiile. Mental ei văd în imagini. Dacă le spuneți: Nu alerga! vor vedea pe cineva alergând. Înlocuiți-le cu comenzi pozitive: Mergi încet, de exemplu. (John Gray „Copiii sunt din rai”)
  2. Dacă alintați copilul cu apelative care denumesc părinții mamă, tată și miile de derivate (uups, aci mă încadrez) copilul va fi predispus să se identifice cu părintele/părinții. (Francoise Dolto „Când părinții se despart”)
  3. Cînd cereți ceva nu generalizați. Dați detalii, dacă e necesar, comunicați concret și la obiect ceea ce doriți. În loc de Stai cuminte la masă, mai bine Mi-ar plăcea să stai pe scaun. (sursă necunoscută)
  4. Feriți-vă de extremele: totul, nimic, niciodată, întotdeauna, etc.  Niciodată nu mă asculți! (Chiar niciodată?) (sursa: NLP)

“Când părinții se despart”

Standard

Pe lângă drăguțele căutări cu care se ajunge pe blog am parte și de unele foarte triste (postarea cu Dilema ar fi responsabilă). Despre copii, părinți și divorț,  rupturi dureroase, doruri de părinți. Așa mi-am adus aminte că am citit „Când părinții se despart” a prea pomenitei, aci pe blog,  Francoise Dolto (Editura Trei, traducere Magdalena Popescu și Smaranda Bedrosian; mulțumesc pe această cale Editurii Trei care s-a preocupat și de dezvoltarea atenției, coordonării, gîndirii logice legând, pe la jumătate, o bucată de carte cu capul în jos și solicitându-mi aceste abilități la maxim). Este cartea lui Dolto cu care sunt cel mai puțin de acord, dar lucruri interesante am găsit multe. Notez o parte din ele aici în speranța că poate vor fi de folos cuiva (ca de obicei tot ce e în italics e citat din carte) și începem cu explicația autoarei care și-a organizat cartea ca un dialog-interviu cu Ines Angelino (voi cita și întrebările acesteia)

„Anumiți părinți, dintre care unii își rataseră viața conjugală au putut analiza, împreună cu mine, întoarcerea refulatului din propria copilărie, legat de separarea părinților și de tăcerea impusă aceste încercări. De aceea cartea este scrisă și pentru părinți, și pentru copiii lor.” (ceea ce iubesc eu la Dolto este fervoarea cu care luptă împotriva oricărei tăceri pentru că aceasta nu anulează sentimentul/experința negativă, ci le îndeasă mai tare în ființă pentru a le scoate apoi în forme care mai de care mai sinistre)

Pe tot parcursul cărții Dolto face deosebirea între soți și părinții: copilului trebuie să i se explice că soții sunt cei care divorțează, iar îndatoririle lor de părinți rămân la fel ca și până acum (și ar trebui să rămână): „(…) părinții ar trebui să le explice deosebirea dintre angajamentele reciproce ale soților și angajamentele părinților față de copii”

„Esențial este ca toți copiii să fie avetizați la începutul procedurii despre ceea ce s-a decis, chiar dacă e vorba despre copii care nu știu încă să meargă. (…) Un divorț este la fel de onorabil ca și o căsătorie. Altfel, tăcerea ce se așterne în jurul evenimentului înseamnă pentru copii că este <o murdărie> sub pretextul că a fost însoțit de suferință. Or, atunci când suferi din cauza unei fracturi la picior nu ascunzi de ceilalți faptul , ca și când ar fi vorba de <o porcărie>.”

“Ines Angelino: Ai scris că este important ca părinții, în clipa când își anunță intenția de a divorța, să spună că nu regretă nașterea copilului.

Francoise Dolto: Este într-adevăr important pentru că, altfel, copilul are impresia că ei regretă tot, de vreme ce vor să-și anuleze cuvântul dat. (…) Copilul are nevoie ca fiecare dintre cei doi părinți să-i spună: <Nu-mi pare rău că m-am căsătorit, chiar dacă acum este greu de divorțat, deoarece te-ai născut tu și fiecare dintre noi este atât de fericit că exiști, încât ne certăm care să te aibă mai mult.>”

„Destui copii se simt vinovați de divorț <N-ar fi trebuit să vin pe lume. N-o să mă căsătoresc niciodată, ca să fiu sigur că nu voi face nefericiți alți copii.> O asemenea culpabilitate apare în perioada pubertății. Este culpabilitatea de a te fi născut în acel cuplu.” – etapa culpabilității va apărea sau se va accentua în perioada adolescenței când copilul provenit dintr-o familie divorțată se va implica într-o relație de dragoste.

Copilul trebuie implicat de la început în divorț: nu în certurile, jignirile partenerilor, ci în comunicarea deciziei de divorț la care ambii părinți trebuie să fie prezenți.

Chiar și o a altă persoană ar putea să discute cu copilul despre divorț,  spunându-i: „Sunt niște probleme, de când părinții tăi s-au despărțit. Ți-e greu să-i iubești pe amândoi, căci crezi că unul dintre ei este mai nefericit decât celălalt și că acest celălalt l-a făcut nefericit pe primul.” Ca în oricare situație, nu doar în divorț, copilul nu trebuie responsabilizat pentru acțiunile, sentimentele, expriențele părinților și, în nici un caz, acesta nu trebui să-și asume, după divorț, rolul părintelui discontinuu (este temenul ales de Dolto pentru a desemna părintele cu care copilul își petrece mai puțin timp.)

Cam atât că iar am impresia că nu reușesc să transmit ceea ce doresc (ca la orice recenzie). În linkul cu Editura Trei găsiți prezentarea cărții, cuprinsul și câteva citate. Cartea e de citit, dar vă doresc să nu aveți niciodată nevoie nici de ea, nici de postarea asta.


Agendă încărcată

Standard

„Și traiul ar fi fost ușor,

Fiindcă ilustrul profesor

Îl îngrijea ca pe-un odor (…)

Dar unde-i soare e și nor:

În casa, domnul profesor

Avea un mic calculator

Și programa cu el de zor.

Era ceva îngrozitor:

Pe azi, iubitul meu tenor,

Ai un program încântător

La opt te duci la croitor,

La nouă mergem la coafor,

La zece ascultăm un cor,

La unu, masa (un cotor

de varză coaptă în cuptor),

La două facem noi un cor,

La trei plimbare cu Azor

(un cățeluș ascultător)

La șase țesem un covor,

La șapte la televizor

E filmul <Crimă și Amor>,

La opt te duci în dormitor

Și te așezi frumos în pat

Pe azi, așa ești programat

De micul meu calculator.”

(Gellu Naum „Cartea cu Aplodor”)

 

–        Și îi place fetiței tale la balet? am întrebat-o pe M.

–        Îi place că nu are încotro.

–        Cum așa?

–        Păi plânge de fiecare dată când trebuie să meargă și îmi spune că nu vrea…dar… asta e…

–        Și de ce o duci dacă nu-i place?

–        La vârsta ei nu știe ce vrea, nu? Dacă mai târziu o sa-mi reproșeze că nu i-am descoperit nici o pasiune?

 

și dacă M. are dreptate?…

 

Despre ordine

Standard

Că tot vorbeam de ordine în postarea trecută, mi-am amintit ce spunea Francoise Dolto în „Când apare copilul” (Humanitas, 1994):

„Nu poți învăța un copil să fie ordonat înainte de 4 ani – și asta în cazul unui copil precoce, vioi și în bune relații cu lumea exterioară. Înainte însă copilul trebuie să-i vadă pe părinții săi când pun lucrurile la loc. sublinierea îmi aparține (…)

Ca să-l înveți pe un copil (după 4 ani) să fie ordonat, nu trebuie să-i ceri tot timpul să-și adune lucrurile (când se joacă acest lucru este practic imposibil), ci numai la un moment dat, când i se poate spune <Hai ajută-mă!> (…)

A fi ordonat nu înseamnă să ai mania ordinii. (…)

Un copil se simte în largul lui înconjurat de jucării, cărți și haine de-a valma. Obiectele sunt la dispoziția noastră și nu noi la dispoziția lor.”  (ah, ce mi-a plăcut asta!).

Din experiența proprie ordinea se obține în 3 pași (mai precoce îndepliniți decât preconiza Dolto):

Pasul 1: Copilul face dezordine (explorează, cercetează, descoperă). Adultul/adulții adună. Zilnic. Pe parcursul activității de adunare adulții își activează niște imagini relaxante din Caraibe. Sau inventează oniric existența unei bone plus a 3 menajere. Sau se consolează că Angelinei Jolie îi e mai greu cu 6 (6 are, nu?). Pasul 1 durează între 0 și 2 ani (am zis că generația asta e mai precoce, da?)

Pasul 2: Copilul face dezordine. Adultul/adulții adună. Tot cu gândul la Angelina. Sau la Brad (frumos). Copilul e invitat treptat să se alăture. Copilul cooperează. Când copilul nu are chef (rar de tot, jur!) se inventează concursuri de cine adună mai repede. Premii: pupici și îmbrățișări. (între 2 și nu știu câți ani că noi suntem fix în mijlocul acestei etape)

Pasul 3 (doar bănuit): Copilul adună singur. Adulții se pot gândi liniștiți la Angelina. Sau la Brad că e egalitate.

Concluzia pe bune? Ca să facă ordine un copil trebuie să facă mai întâi dezordine. Multă.

 

Top 3+1. De ratat!

Standard

Monis a lansat leapșa filmelor care bântuie. Păi să vă spun drept pe mine mă bântuie uneori realitatea, de nu-mi mai trebuie filme. Dar un top 3 al filmelor care mi-au cutremurat copilăria în coșmaruri și temeri tot am scos:

  1. Pinocchio. Unui copil îi cresc urechi de măgar, e răpit, rătăcit, fraierit pentru că nu și-a ascultat tatăl (și cu asta salutăm minunata imagine a creatorului pedepsitor). Sublim!
  2. Bambi. Mama lui Bambi e împușcată. Trebuie să spun mai multe?
  3. Dumbo. Sau cum să învățăm să respingem tot ce nu se încadrează în tipar totul asezonat cu șocul despărțirii de mamă. Altă capodoperă.

Despre cărțile copilăriei poate aș avea mai multe de spus, dar trebuie să dau o raită plin biblioteca „aceea”. Dar de departe conduce în topul groazei Povești cu zâne a Contesei de Segur. Doar când îmi aduceam aminte coperta cărții mă înfioram. Abia târziu am dat despre cartea autobiografică a autoarei, Necazurile Sofiei, și am găsit în copilăria ei rădăcinile sadismului și gândirii întunecate. Probabil încă o pledoarie pentru „Așa nu!”. (o sinteză interesantă am găsit aici).

Vise plăcute!

Am văzut că leapșa circulă deja cu viteză, așa că nu știu cine nu a facut-o. Dacă v-ar plăcea, vă rog, preluați-o! Ce zici, Andreea, te-ar tenta?

Părintele ca profesor

Standard

…pentru buna mea prietenă, L., care “începe școala”…

Unii părinți se nasc empatici. Alții învață pe parcurs. Și unii și alții au nevoie de exercițiu constant. Dar se poate pentru toți… Iar în momentul în care părinții vor accepta că, la fel ca și ei, copiii nu sunt perfecți, că nu trebuie să fie excepționali în fiecare secundă a vieții, că așa cum au preferințe pentru anumite materii, tot așa pot avea materii de care să nu fie atrași, momentul de cotitură, școala, va fi mult mai ușor de trecut.

Niște profesori din SUA au încercat experimentul total al empatiei: acela de a se pune în locul elevilor încercând să găsesească alternative metodelor educaționale bazate pe amenințări, certuri și umiliri care clar nu funcționau. Au cuprins totul în cartea Comunicare eficientă – acasă și la școală  de Adele Faber, Elaine Mazlish, Lisa Nyberg, Rosalyn Anstine Templeton, apărută la Editura Curtea Veche, București, 2002, traducere de Irina Negrea. Mi-a plăcut cartea, am învățat lucruri interesante din ea și m-a cucerit pentru că se bazează pe abordarea dragă mie de înțelegere și acceptare a sentimentelor copiilor. E o carte și pentru părinți și pentru profesori, pentru toți cei care vor să-și îmbunătățească relația cu copiii/elevii lor. De vreo săptămână mă tot gândesc ce să citez din ea sau cum să o rezum și cum să aleg din multitudinea de idei constructive prezentate atractiv și sub formă de benzi desenate.

Așa că doar câteva idei… (tot ce e în italics e citat din carte)

  • Ca să-și înțeleagă mai bine elevii, profesorii au făcut un exercițiu de empatie: unul dintre ei a fost profesorul iar restul elevii care trebuiau să scrie pe hârtie cum se simt în diferite situații. Voi cita doar episodul „cearta”, aparent binevoitoare și total inofensivă:

Profesorul: Iar ți-ai uitat creionul acasă? Nu te-ai gândit că nu vei avea cu ce să scrii?

Reacțiile elevelor: Mă simt umilită.

                               Niciodată nu fac nimic bine.

                              Ce rău e profesorul ăsta.

Veți găsi exemple de genul acesta în carte, dar cred că importantă e ideea acestui exercițiu pe care îl putem face cu toții în relaționarea cu cei mici.

  • Rezistența copiilor în cazul unei teme (fie acasă, fie la școală) poate fi tradusă în cuvinte și descoperită exact problema (nu privire de ansamblu, ci detailată) care scade rezistența copiilor

Elevul: Ce povestire tâmpită!

Profesorul: Înseamnă că nu-ți place ceva din aceasta.

Elevul: E plictisitoare. Cui îi pasă de Betsy Ross?

Profesorul: Oh, deci nu te interesează personajul…

Elevul: Nu, dar mi-a plăcut ultima povestire pe care am citit-o cea cu un cal și un cățel.

Profesorul: Am impresia că preferi cărțile despre animale.

Elevul: Da…Așa cred și eu. După ce o termin pe asta o să-mi mai iau o carte despre câini.

  • Cîteva sugestii pentru rezolvarea problemelor:
  1.  Ascultă care sunt sentimentele și necesitățile copilului.
  2.  Rezumă punctul de vedere al copilului. („Pari destul de descurajat. Ai încercat să rezolvi tema, dar nu ți-a reușit”)
  3.  Invită-l pe copil să analizeze situația împreună cu tine.
  4.  Hotărâți împreună care idei nu vă plac, care vă plac și cum plănuiți să le puneți în practică
  • La început m-a contrariat prima parte a titlului capitolului „Laude care nu umilesc, critici care nu jignesc”, dar până la urmă a fost partea din carte în mijlocul căreia am avut o revelație: de foarte multe ori laudele sunt greșit percepute. Alternativa propusă de autoare e descrierea faptelor care poate duce la sentimente pozitive din partea copiilor. Copiii se simt foarte stânjeniți în fața unor laude care îi evaluează. Le resping. Ba uneori se poartă dinadins urât pentru a-ți demonstra că te-ai înșelat. Așa că în loc de: „Ești ordonat” la care răspunsul nerostit al copilului poate fi: „Nu chiar, nu am făcut totul bine”, mai bine „Văd că te-ai pregătit deja pentru școală. Ți-ai terminat temele, ți-ai ascuțit creioanele, ți-ai făcut ghiozdanul.”  În cea de-a doua parte după ce aude descrierea faptelor lui, copilul se laudă singur (Știu să mă organizez și să fac planuri singur”)

În cazul criticilor se recomandă în primul rând concentrarea pe părțile bune (există!) și apoi descrierea a ceea ce mai trebuie făcut.

NU: Profesor: Tot nu ai făcut ultimele 2 probleme! În ritmul în care lucrezi, n-o să termini nicodată!

        Elev: … Niciodată nu fac nimic bine…

CI:  Profesor: Ai făcut deja mai mult de jumătate! Trei probleme deja rezolvate și mai ai doar 2.

      Elev: Pot să le fac…

Ar mai fi multe de citat, exemplele sunt variate iar scrisorile părinților și ale profesorilor (autoarele au ținut seminarii pe temele acestea) oferă situații concrete, dar și soluții creative, uneori surprinzătoare, dar plăcute și care respectă nevoile și sentimentele copiilor. Aș dori doar să mai adaug că am aflat astfel de o carte nouă How to Talk So Kids Will Listen and How to Listen So Kids Will Talk, despre care căutând informații am dat peste asta. Și mi-a plăcut…

 (sper că nu am fost prea haotică în exprimare…)

“De ce spun copiii NU”

Standard

Am vrut să fac un mic rezumat al cărţii „Când apare copilul” (Francoise Dolto, Editura Humanitas, 1994, traducere Delia Vasilescu şi Rodica Stoicescu) şi mi-am dat seama că de fapt am jumate de caiet de idei extrase din carte şi poate că ar fi bine că mă axez pe un singur aspect. Aşa că am ales frustrantul subiect „cu nu în braţe”, ca să povestim puţin şi despre cartea Catherinei Dolto care a dat şi titlul postării.

În egocentrismul meu, când am citit-o prima oară pe Francoise Dolto mi-am zis că pentru mine a fost scrisă (ştiu că multe mame s-au regăsit în cărţile psihanalistei franceze). Pentru că mi-a confirmat toate intuiţiile pe care le aveam despre creşterea copiilor şi pentru că am răsuflat uşurată că un copil poate fi educat în spiritul libertăţii şi respectului. Poate cel mai mult de la Francoise Dolto iubesc ideea copilului care există pentru sine însuşi şi în nici un caz ca să împlinească vise/destine/neîmpliniri ale părinţilor şi care să preia la maturitate, într-o ordine distorsionată, responsabilitate „creşterii” (dar nu a educării!) părinţilor uitând de propriul lor destin. Poate mesaje din acestea ar trebui să existe în fiecare maternitate, în fiecare spital, instituţie publică si chiar în şcoli în care (eu to visez) se vor face cursuri de educaţie sexuală.

Dar să vedem ce spune Francoise Dolto despre nevoia copilului de a se împotrivi.

…perioada de „nu” a copilului apare în jurul vârstei de 18 luni la băieţii foarte precoce, iar la ceilalţi pe la 21 luni…Este o atitudine ce trebuie respectată, în nici un caz contrazisă.

Perioada lui nu este o perioadă foarte pozitivă dacă mama reuşeşte să o înţeleagă. Copilul spune nu pentru a face da. Ceea ce ar însemna „Nu, pentru că tu îmi spui să fac aşa” şi, imediat după aceea „dar de fapt eu vreau să fac aşa”. Mama nu trebuie să insiste prea mult. După câteva minute, copilul va face singur ce i se cere. O va face pentru a deveni „bărbat”, pentru a nu rămâne un „bebeluş” căruia i se ordonă ce să facă aşa cum i se ordonă unui câine care are nevoie de stăpân.

Mama nu trebuie să se supere pentru că, în general, când un copil spune „nu” înseamnă că peste 2 sau 3 minute va fi „da”. Trebuie să spună „nu” identificării sale cu o femeie pentru ca viitorul lui de băiat să fie sub semnul lui „da”.

Pe de altă parte, cartea Catherinei Dolto e scrisă pentru copii, cu un limbaj adecvat şi exprimare simplă. Eu o citesc Delfinului mai ales când problema respectivă e destul de supărătoare pentru a-l ajuta să-şi identifice sentimentele şi să le înţeleagă.

E nevoie de curaj ca să spunem „nu” şi asta ne face să ne simţim puternici. (Catherine Dolto „De ce spun copiii NU”, Editura Cartea Copiilor, 2011, traducerea Andreea Demirgian).

Nefiind un copil precoce 🙂 Delfinu’ a început să arunce cu „nu” în stânga şi-n dreapta abia după 2 ani. Dar recuperează acum! Şi am observat că dacă nu mă stresez şi îl las în pace (pardon, „îl răsfăţ” cum tot mai des mi se reproşează – despre asta în curând!) rezistenţa lui scade. Exact când sunt eu mai stresată (la îmbrăcat pentru că acolo ne cam grăbim să ajungem undeva) nu-urile lui se pot întinde şi o oră. Doar pentru că insist eu. De curând în faţa lui „nu” am adoptat tactica retragerii din raza lui vizuală. Pentru un minut măcar. Şi uneori l-am văzut trăgându-şi hainele pe el. Mai avem puţin de lucrat la capitolul acesta pentru că trasul de timp la îmbrăcat rămâne totuşi un mic inconvenient care ne face să ratăm momente frumoase.

Ideea principală a lui „nu” e acceptarea unei noi etape în viaţa copilului: asumarea şi afirmarea independenţei care apare odată cu primii paşi, a nevoii lui de a se detaşa de părerea şi imaginea părinţilor săi care se loveşte de altă nevoie esenţială: aceea de a le face pe plac. Ceea ce nu e deloc uşor pentru copil. Iar acceptarea de către părinţi a nevoii de independenţă, aşa frustrantă cum pare, e primul pas (că da, şi părinţii învaţă să meargă odată cu copilul!) în creşterea unui copil fericit şi împlinit care să trăiască prin şi pentru el însuşi.

Abia după ce am spus suficienţi de „nu” începem şi noi să zicem „da”. Şi aşa îşi dau seama cei din familie că am mai crescut puţin.  (Catherine Dolto)

(imaginea e de aici)