Category Archives: educație pozitivă

Interesant (7)

Standard

Despre stereotipurile perpetuate de Disney azi vă prezentăm bărbatul frumos, luptător și fără sentimente.

Oare cui dăunează mai mult imaginea aceasta: băieților care sunt obligați să-și reprime orice emoție, să fie competitivi mai presus de orice și să domine în fiecare situație sau fetelor care învață să fie supuse unor asemenea bărbați?
Mă gândesc că nici mamelor de fete nu le e deloc ușor…

P.S. Da, din păcate și pe mine, nu doar pe fiul meu, mă atrag filmele Disney.

Advertisements

Șeful rău

Standard

– Eu sunt șeful rău și fac ce vreau eu! zice dictatorial. (a stat cam mult la bunici unde totul trebuia să fie lapte și miere, sentimentele negative nu există și copiii sunt nepărat cuminți)
Îmi aduc aminte de astea și-i zic:
– Bine, zic, ești șeful rău și poți să faci ce vrei tu. Ce vrei să faci?
– Un puzzle.
Cam atât despre „răutatea” copiilor.

P.S. Cred că totuși nu o să abandonez blogul ăsta…

Catharsis

Standard

“(…) aș fi avut nevoie de încurajare (…) În calitate de tată erai prea puternic (…) și pentru așa ceva eu eram prea plăpând (…) toată cugetarea mea se afla sub pecetea grea a persoanei tale (…) Până și aspectul tău fizic mă copleșea (…) eu eram slab, lipsit de vlagă, jigărit, tu – voinic, mare, gras (…) sentimentul că sunt un nimic (…) își are originea în influența exercitată de tine (…) Când mă apucam de ceva care nu-ți era pe plac și-mi prevesteai un eșec, respectul față de părerea ta era așa de mare încât (…) eșecul părea de neînlăturat. În fața ta îmi pierdusem încrederea în mine și în locul ei am căpătat sentimentul unei nețărmurite culpabilități. (…) Neîncrederea față de (…) lume, pe care încercai să o provoci în mine, (…) s-a transformat în neîncredere față de mine însumi și în permanentă teamă față de restul lumii (…) E drept că dragostea pe care mi-o arăta mama era nețărmurită, dar în mintea mea dragostea ei era independentă de tine (…) dragostea și devotamentul ei față de tine erau prea mari și o împiedicau să fie o putere spirituală de sine stătătoare și durabilă în lupta pe care o ducea un copil.”
(Franz Kafka, Scrisoare către tata, 1964)

Din păcate nu oricine poate să fie gândac într-o Metamorfoză ca să se elibereze măcar pentru scurt timp…

Unde poate începe abuzul sexual

Standard

Când am citit prima dată „Toxic Parents” eram sigură că nu voi putea trece de capitolul abuzul sexual. Cred că v-am mai spus asta… Nu știu cum de am reușit să-l citesc, dar am făcut-o. Apoi, tot mai impresionată de autoare, am început să caut informații despre alte activități ale ei și am aflat că fuseses primul psihoterapeut care a înființat o clinică de recuperare a victimelor abuzului sexual în SUA, că se concentrase mult pe tipul acesta de abuz pentru că, la rândul ei, fusese o victimă, că mai scrisese cel puțin o carte despre incest. Cartea, „Betrayal of Innocence”, am împrumutat-o de la o prietenă, am început-o să o citesc și când citisem câteva pagini pur și simplu m-am blocat și am spus: „Gata, nu mai pot, nu mai vreau să știu așa ceva, nu mă interesează!” Cartea încă mai zace înfricoșătoare și neterminată pe o etajeră întru răbdarea prietenei mele care mi-a lăsat-o să o citesc.
Mi-am dat seama că uneori începuturile incestului sau abuzului sexual stau în gesturi mărunte pe care noi le luăm de bune și le proliferăm fără să ne dăm seama. Poate în momentul în care insistăm ca un copil să pupe un necunoscut sau chiar o bunică sau un bunic pe care el nu simte că vrea sa-l pupe. Sau în momentul în care condiționăm aproape orice dăm unui copil de primirea unui pupic, îmbrățisări de la el (plimbându-mă zilele trecute prin programele de la televizor am stat ca hipnotizată la promo-ul emisiunii “Schimb de mame” unde o mămică – bănuiesc că cea de schimb – îi oferă unei fetițe ceva, dar ține strâns de obiect până când fetița o pupă docil pe obraz). Sunt ferm convinsă că în multe cazuri aceste gesturi sunt bine intențioante, că nu e nimic sexual sau pervers în ele. Cu toate acestea copiilor le transmit semnalul ca e ok ca adulții să ceară dovezi ale iubirii fizice, făcându-i mult mai vulnerabili în fața adevăraților abuzatori. Probabil că, inconștient, aici începe abuzul sexual: în a trasmite copilului mesajul că un adult poate să-l forțeze să facă ceva ce nu-i place (chiar dacă e un biet pupic al unui adult bine intenționat). Poate cu asta ar trebui să înceapă prima lecție de educație sexuală a copilului:
1. Nu forțați copilul să pupe, să îmbrățișeze, să se apropie de nimeni dacă nu o cere chiar el (incluzând chiar și părinții și bunicii).
2. Răspundeți cât mai clar oricăror întrebări despre sexualitate chiar dacă sunt stânjenitoare (un copil informat e un copil protejat)
3. Nu vă feriți să-i învățați pe copii denumirile științifice ale organelor sexuale: penis, vagin, vulvă. (aici găsiți un articol interesant despre teama de o educație sexuală obiectivă chiar și la case mai mari)
4. Ascultați-vă copiii și credeți-i, oricât de șocant e ceea ce vă spun pentru că, în cazul lor, niciodată nu iese fum fără foc.
5. Militați pentru introducerea educației sexuale în școli și nu vă speriați de ea.
6. Reclamați orice caz de abuz despre care auziți sau pe care îl cunoașteți. La un moment dat cineva tot va trebui să vă audă.
Cred că v-ați dat seama că v-am povestit toate astea pentru Sophie. Al cărei jurnal eu n-am putut să-l citesc. Și pe care nu știu altfel cum să o ajut, decât amintindu-vă despre blogul dedicat ei, despre pagina de Facebook și despre bazarul în care oameni inimoși se străduiesc să adune bani ca să o ajute. Și poate, prin Sophie, vom învăța să salvăm alți copii care trec prin același coșmar.
Dumnezeu fie cu tine, Sophie!

Eu cu mine

Standard

Copiii învață prin imitație – nu mai e o noutate pentru nimeni. Exemplul nostru – ceea ce suntem noi și ceea ce facem noi – e mai puternic decât mii de condiționări, amenințări și predici puse la un loc. Ca să educ un copil, trebuie să mă educ întâi pe mine. E probabil cel mai anevoios drum pe care am pornit vreodată, un drum care nu se va sfârși decât atunci când nu voi mai fi. O călătorie care nu încetează să mă uimească și să mă învețe un lucru: cât de mult mai am “de muncit” la devenirea mea.
Pfaaaaai, tare mai sunt aiurit”, se tot gratula Delfinul mai zilele trecute și mă uitam la el și nu înțelegeam de ce ar avea o asemenea percepție despre sine. Chiar nu mi se părea mai aiurit decât ești la 4 ani. Și totuși se autoapreciase de câteva ori în felul acesta. Până mi s-a aprins beculețul: el spunea despre sine ceea ce mă auzea pe mine că zic… despre mine. Pentru că el nu preia doar părerea pe care o am eu ca părinte despre el, ci și părerea pe care o am eu despre mine. De la mine învață și cum să relaționeze cu sine, cum să se perceapă și cum să se autoevalueze. De la cum mă tratez eu, cum mă văd eu și cum mă raportez eu la alții și la mine el, neavând alt termen de comparație, învață să preia și să aplice toate acestea asupra lui.
Din ziua aceea (textul acesta e gândit de prin iarnă) am început să fiu puțin mai atentă la cum interacționez cu mine însămi: de la a găsi soluții când gratulările mi-au scăpat pe gură „Cred că dacă îmi fac o listă cu ce am de rezolvat nu o să mai uit.”, până, pur și simplu, la a fi mai atentă la ce spun despre mine și de a mă purta mai frumos cu mine.

Așa că, dragii mei cititori, îndrăznesc un sfat: Fiți buni cu voi înșivă! Tratați-vă cu respect, cu iubire, cu înțelegere, cu admirație, cu încredere și cu multă răbdare. Dacă nu o puteți face pentru voi (știu atât de mulți oameni cărora li s-a inoculat în copilărie ideea că sunt niște persoane care nu merită nimic bun și prin urmare se tratează execrabil) faceți-o pentru copiii voștri. E unul dintre cele mai prețioase daruri pe care le puteți da mai departe.

BE KIND TO YOURSELF

(căutând sursa pozei, văzusem ceva în genul acesta pe Facebook, am dat peste linkul acesta)

Totul se oprește la mine!

Standard

L-ai bătut? Bine i-ai făcut! Las că nu pățește nimic. Să se învețe. Și eu i-am dat ieri. Și după aia o venit la mine și mi-o arătat, uite mi s-o înroșit și încă mă doare și i-am zis foarte bine, să știi să asculți data viitoare. Las, nu-i bai că l-ai bătut. Nu pățește nimic. Foarte bine i-ai făcut. Să se învețe minte. M-am uitat la ea. Avea vârsta mea și ochii lăsați în jos. Vorbea tare la telefon în troleibuz și îmi doream să tacă, doar să tacă. Toți, în jurul ei, impasibili ca și cum totul era așa cum trebuie să fie și doar eu șocată și înecată de o greață îngrozitoare. Și de frica de a fi la fel ca ea.
Cine sunt eu să-mi dau cu părerea m-am întrebat în toate serile în care oboseala, stresul, grijile, problemele mă făceau să-mi pierd cumpătul, să ridic tonul și să uit de respectul pe care-l port copilului meu. Oare în ăștia 4 ani i-am plantat fără să vreau cuvinte care sugrumă? Nu l-am etichetat, dar dacă totuși … ? Dacă m-au năpădit toate și am uitat să fiu așa cum am fost în primii 2 ani? Nu l-am bătut și nici nu m-am lăudat cu superioritatea mea, dar dacă inconștient am blamat, certat, etichetat? Dacă? Pentru că de multe ori cuvintele bat mai groaznic decât o palmă sau o curea. Pentru că sapă zeci de ani și pentru că uneori, din păcate, merg mai departe de la o generație la alta ca o mutație genetică de care nu poți să scapi. Le cărăm în noi ca o povară perfidă și ascunsă și uneori sunt celule din corpul nostru și nici nu mai știm că le cărăm.
Dar faptul că le văd e primul pas pe care pot să-l fac. Vreau să sper că pot să mă schimb. Să recunosc că uneori greșesc, că nu am fost niciodată perfectă, dar că-mi doresc să fiu mai bună azi decât am fost ieri. Că violența nu e niciodată o opțiune. Că uneori vine de departe din părinți și părinții lor și părinții părinților lor și poate chiar de mai departe. Atât de departe încât am uitat cât poate fi de otrăvitoare… Dar noi putem fi atât de puternici încât să alegem să se oprească la noi. Să nu o dăm mai departe, iar copiii noștri și copiii copiilor noștri să nu știe că ea a existat vreodată în noi.

Un copil prost n-am întâlnit nicicând
doar unul pe care l-am văzut făcând
lucruri pe care nu le înțelegeam
sau altfel decât mi le închipuiam;
am văzut un copil ce n-a descoperit
unele lucruri pe care eu le-am trăit,
dar că era copil prost nu pot spune.
Gândește-te înainte să pui acest nume
Era un copil prost, sau mai bine,
știa doar alte lucruri decât tine?

(cântec de Ruth Bebemeyer din Comunicarea nonviolentă – un limbaj al vieții de Marshall B. Rosenberg)

How to Talk So Kids Will Listen – the end

Standard

– de Adele Faber și Elaine Mazlish

Prezentarea cărții și primul capitol în episodul 1

Episodul 2 despre cooperarea copiilor

Epsiodul 3 despre alternativele pedepselor

Episodul 4 despre încurajarea autonomiei

Episodul 5 despre laudă

Capitolul 6: Cum să eliberăm copiii de etichetări

(aș zice că mai degrabă trebuie să ne eliberăm noi adulții puțin)

Din păcate în capcana etichetărilor cădem cam toți mai mult sau mai puțin. De câte ori nu am auzit: „Copilul meu e leneș/încăpățânat/neastâmpărat/ fricos, etc?”. De câte ori nu ne-am auzit spunând chiar și cu drag vorbele astea? (eu mă mai aud uneori, dar mă gândesc cu groază la momentele în care nu mă aud…) Una  dintre autoare vorbește despre primele clipe de viață ale fiului ei când asistenta l-a numit pe nou-născut „încăpățănat”.  Din clipa etichetării (că doar o clipă durează) mama a plecat din spital acasă ferm convinsă că va avea un fiu încăpățânat. Autoarea a observat  (în ciuda pregătirii psihologice pe care o avea) cât de ușor a căzut în plasa etichetării. Din păcate foarte repede copiii vor împlini profeția și, necunoscând lumea (în primii ani de viață pentru ei totul este bun și bine), se vor comporta exact așa cum spun părinții. Chiar și în cazul în care eticheta nu e comunicată verbal, părintele va transmite indirect copilului părerea sa despre el.

„Ați fost surprinși de cât de repede v-ați dat seama cum vă văd părinții voștri? Uneori nu e nevoie de mai mult de câteva cuvinte, o privire sau tonul vocii pentru a-ți da seama că ești <încet și prost>, <o pacoste> sau că ești <o persoană plăcută și capabilă>. Cum te văd părinții poate fi transmis în câteva secunde. Când înmulțești aceste secunde cu orele zilnice de contact direct dintre părinți și copii începi să înțelegi cât de puternic pot fi copiii influențați de felul în care îi văd părinții lor.”

 

Cum să scăpăm de etichete?

  1. Caută prilejuri în care să-i arăți copilului o nouă imagine. (dacă e considerat „dezordonat”, descrie momentele în care a dovedit că poate fi ordonat, fără a eticheta acțiune, ci descriind-o: „Văd că e curat  și ordine în camera ta.”
  2. Oferă copiilor situații în care pot avea o imagine de sine diferită.
  3. Lasă-i pe copii să audă ceva pozitiv despre ei. (nu etichetare, chiar dacă pozitivă!) „Și-a ținut brațul drept deși injecția a fost dureroasă.”
  4. Fii tu comportamentul pe care dorești să-l vezi: „E greu să pierzi, dar voi încerca să dau dovadă de fair play. Felicitări!”
  5. Adună și ține minte momentele bune ale copilului tău.
  6. Când copilul se comportă în concordanță cu vechea etichetare prezintă-ți sentimentele și așteptările.  „Nu-mi place asta. În ciuda sentimentelor tale puternice aștept fairpaly din partea ta.”

La fel ca fiecare capitol și acesta are părțile de exerciții pentru părinți, discuțiile din timpul workshop-urilor și poveștile părinților.

Cartea (ediția mea e din 2001) se încheie cu o privire de ansamblu al celor 20 de ani de când cartea a fost publicată prima dată (1980), al workshop-urilor, activităților, corespondenței cu părinții. Mai mult, pe final, cartea oferă câteva idei despre teme „acute” ale parentingului: alegeri, consecințe, time-out, importanța jocului și a familiei. Despre astea nu scriu, vă las să le redescoperiți voi. 🙂

E final de „How to talk” aici pe blog. Sau poate e doar începutul. Oricum ar fi, cu mare drag vă recomand cartea, vă veți regăsi întrebări, dileme, supărări, neputințe și odată cu ele resurse nebănuite care erau de fapt în voi de multă multă vreme. Spor la citit și comunicat eficient!

(Dacă cineva găsește cartea în limba română, ar putea să-mi dea și mie de veste? Mulțumesc!)

How to Talk So Kids Will Listen (5)

Standard

Bine v-am regăsit în 2013!

Am rămas cu niște restanțe din anul trecut și chiar îmi doresc să-mi „plătesc datoria” pentru că e vorba despre „How to talk so kids will listen”, una dintre cele mai inspirate cărți de parenting pe care am citit-o, o carte care propune, în primul rând, o schimbare la nivelul limbajului în tratarea copilului ca o persoană egală cu adultul ale cărui opinii, dorințe, sentimente, emoții merită același respect, dar mai ales o carte care oferă niște exemple clare și concrete de comunicare eficientă nu doar cu copiii, ci și cu adulții.

Dacă doriți să revedeți avem:

Episodul 1

Episodul 2

Episodul 3

Episodul 4

(în italics sunt citatele din carte)

Capitolul 5: Lauda

Am avut o revelație când am citit cealaltă carte scrisă de Adele Farber și Elaine Mazlish legată de implicațiile laudei: mi-am dat seama că poate fi foarte stresantă dacă e percepută de copil ca o recompensă mereu vânată ca dovadă a iubirii părinților. Mai mult decât atât, dacă opusele lauda și critica sunt folosite ca singure modalități de evaluare ale unui copil, acesta nu va putea niciodată să se se autoevalueze și astfel nu-și va cunoaște potențialul. Ce propun autoarele în locul laudei (în cazul unui copil care a respecatat rugămintea mamei și și-a făcut ordine în cameră):

  1.        Descrie ceea ce vezi: „Văd o podea curată, patul aranjat și cărțile ordonat aranjate pe raft.”
  2.       Descrie ceea ce simți (zic eu, impersonal, tocmai pentru a nu da o prea mare încărcătură sentimentelor părinților): „E o plăcere să intri în camera asta.”
  3.     Rezumă comportamentul copilului într-un cuvânt: „Ți-ai sortat creioanele, culorile și pixurile și le-ai pus în cutii separate. Asta numesc eu organizare.”

Alte idei din capitolul dedicat laudei:

  1. adaptează descrierea în funcție de vârsta copilului (ce merge la un copil de 4 ani  nu va funcționa în cazul unui copil de 8 ani)
  2. prea mult entuziasm poate inhiba copilul
  3. nu fă referire la nici un fel de eșec/slăbicune (chiar dacă trecută) a copilului, ci concentrează-te pe reușitele prezente.
  4. un NU hotărât lui „Sunt așa mândru de tine!” (imaginați-vă că șeful vostru v-ar spune asta de fiecare dată când reușiți ceva sau soțul/soția ar zice-o de fiecare dată când spălați o ceașcă de cafea și sigur nu o să vă mai pară o idee atât de bună); în locul ei autoarele propun: „Îmi închipui că ești atât de mândru de tine!”
  5. în cazul în care copilul se teme de eșec sau nu știe să-și gestioneze eșecul nu lauda e soluția, ci descrierea și acceptarea sentimentelor: „Cred că e foarte frustrant să lucrezi atât de mult la un proiect și să nu iasă așa cum își dorești.”

E penultimul capitol și deși vroiam să termin într-o singură postare se pare că vom mai avea încă una despre carte. Acum mă gândesc că motivul pentru care cartea a făcut o pauză aici pe blog e tocmai pentru că mie mi-e tare greu să mă despart de ea.

how many times…?

Standard

„How many times can a man turn his head
Pretending he just doesn’t see”

 

Prima dată am auzit de la Paula19 noiembrie este Ziua Mondială de Prevenire  a Abuzului și Violenței Împotriva Copiilor  și mi-am zis că trebuie să facem ceva. Apoi m-am gândit că ne putem mobiliza mai mulți să facem o Săptămână de prevenire a abuzului și violenței împotriva copiilor. Așa am aflat că la nivel mondial există o perioadă (1-19 noiembrie)  dedicată acestei cauze.

De aceea vă rog, scrieți zilele acestea, scrieți pe bloguri, pe facebook, pe twitter, în ziare, reviste. Scrieți dacă puteți. Orice pe subiect. Un cuvânt, o poveste, un îndemn. Desenați, fotografiați, bricolați. Știți de ce? Pentru copiii omorâți în bătaie, pentru cei uciși de neglijență, pentru fiecare palmă, fiecare pumn, pentru orice părinte, îngrijitor, profesor care lasă pe veci o cicatrice. Pentru fiecare știre care v-a lăsat înfiorați zile întregi, pentru fiecare articol la care ați plâns. Pentru umilințe, rușine, dezumanizare, durere, lacrimi, suferință. Pentru un adolescent care a spus la un moment dat: „Știți ce aș fi vrut atunci? Ca cei din jur să știe. Atât. Să știe.” Haideți să scriem pentru că noi avem puterea și mijloacele care le lipsesc copiilor și pentru ca ei să știe că măcar cineva se gândește la ei.

Și poate anul acesta scriem, iar anul viitor schimbăm puțin ceva. Și poate în câțiva ani va exista o lege corectă și aplicabilă care să apere copiii. Scrieți, vă rog, despre copii pe care îi cunoașteți, pe care i-ați văzut, despre care ați auzit, care v-au impresioant. Scrieți despre copilul din voi. Haideți să scriem ca să știm și  ca să ne facem auziți. Eu personal scriu pentru un copil căruia i-am promis la un moment dat și pentru care n-am putut face atunci mai nimic. Dar pot acum. Pot să nu mai întorc capul si să pretind că nu văd.

Mi-am plesnit copilul prima dată când avea un an și jumătate. Da, eu! N-ați fi crezut așa-i? Nici eu. Abia începuse să umble bine singur, a venit după mine în baie și și-a băgat mână în WC. „Ce faci?” am strigat și pleosc! i-am lovit mânuța. De aici totul a început să se deruleze cu încetinitorul: convingerea că am făcut o tâmpenie, dar mai ales șocul de a fi făcut exact ce aș fi jurat că nu voi face vreodată, am simțit ca un uragan forța adânc imprimată în concepția celor dinaintea mea despre educație, am văzut ca într-un film alb-negru palme umilitoare de-a lungul anilor, i-am văzut pe Ioana și pe Marius și pe atâția alții a căror poveste nu vrea să iasă din mine. Și-am început să tremur. Totul a durat o fracțiune de secundă. Când m-am întors fiul meu plângea în ușa băii și-și freca mânuța lovită. Am ezitat un moment până să mă uit în ochii lui. Mi-era rușine, mi-era frică și aș fi dat orice să dau timpul înapoi. Când m-am uitat în ochii lui am văzut privirea întrebătoare care nu putea înțelege în ruptul capului: „De ce? De ce tu, cea care mă iubești fără opreliști, ai fi făcut așa ceva. De ce?!!” M-am uitat în ochii lui care nu mai înțelegeau nimic și mi-am cerut iertare. I-am spus că din trecutul generației mele a venit ceva mai puternic decât mine, ceva care mi-a spus atunci pe loc că așa de face. Dar că asta nu era adevărat, acum înțelegeam, înțelegeam mai bine ca oricând. Mi-am cerut scuze și am plans cu fiul meu în brațe. Am plans de fapt  pentru generația părinților de azi care au crescut crezând că așa se face.

Când mi-am plesnit copilul prima dată mi-am jurat mie că va fi și ultima dată.