Category Archives: cărți

How to Talk So Kids Will Listen (4)

Standard

Dacă credeați că am terminat cu cartea asta (sau cu blogul la cât de rar scriu … ) vorba ardeleanului, apăi mai staț o țâră. La fiecare capitol din carte aveam sentimentul acela de uimire, că e „cel mai cel” ca după aceea să descopăr că următorul parcă-mi place și mai mult (noroc că englezii ăștia își pun cuprinsul la început că dacă o țineam tot așa eram în stare să zic că tocmai ăla e câștigătorul titlului de the best). Dacă doriți să revedeți sau ați ajuns aici căutând alte chestii avem episodul 1, 2, 3.

Capitolul 4:  Încurajarea autonomiei

Sincer, sincer la partea cu autonomia  eu m-am simțit mereu defazată. Pe când citeam eu cum trebuie să-ți lași copilul independent și cum nu trebuie să fii cloșcă legată de copil și pe când eu ziceam „Da, da, cred!” copilul mai tare se agăța de mine. Chit că eu citeam și-l vroiam independent! Chit că nu eram de fapt cloșcă. Nu intru în detalii că s-a discutat destul de mult despre asta, dar probabil într-o zi mă adun să-mi spun și eu pe larg părerea. Pe scurt: autonomia copilului trebuie să meargă mână în mână cu vârsta și nevoile copilului. Că pentru asta mama/tata trebuie să fie detectiv, vrăjitor, psiholog, citittor în semne e drept. Dar drept e și că ne dorim ce-i mai bun pentru copiii noștri. Dar să vedem ce spun autoarele…

În primul rând mi-a plăcut că autonomia nu e doar un concept care să dea frumos în statistici, ci de fapt e o sumă de pași mărunți în care observi copilul, îi dai spațiu pentru a se desfășura, încerci să nu intervii când nu ți se cere ajutorul, ești acolo când are nevoie de tine. Ce m-a învățat pe mine capitolul acesta? Să fiu acolo cum/când are el nevoie. Nu țineam neapărat să fiu acolo ca să-mi satisfac mie vreo nevoie, dar greșeam grăbind lucrurile: îl îmbrăcam eu pentru că ne grăbeam, făceam eu că ieșea mai bine, etc etc. Citind capitolul acesta m-am relaxat, el m-a făcut să-mi dau seama că aloc de fapt ceva timp pentru o realizare enormă a copilului așa că balanța a înclinat greu spre „Hai să vedem cum faci tu asta!” în loc de eternul „Ne grăbim!”.

Le spunem copiilor ce să mănânce și cum să se îmbrace pentru că ni se pare nouă mult mai ușor. (…) Trebuie să luptăm cu noi înșine pentru a nu mai vedea eșecurile lor drept eșecurile noastre. E greu să le dăm voie celor dragi să se lupte și să facă greșeli când suntem siguri că doar câteva sfaturi înțelepte îi pot scăpa de durere și dezamăgire.

         1.      Lăsați copiii să facă alegeri. „Vrei pantalonii gri sau pantalonii roșii?”

         2.    Respectați încercările copiilor. (ideea aici e să nu ne repezim să rezolvăm noi, când copilul nu reușește, ci doar să facem o remarcă încurajatoare). „Să-și legi șireturile necesită multă îndemânare.”     

         3. Nu puneți prea multe întrebări. (pentru copiii care merg la școală sau la grădiniță e de evitat asaltarea lor cu tot felul de întrebări despre cum a fost ziua, când chiar au ceva de spus, copiii vor spune într-un fel sau altul) „Mă bucur să te văd. Bine ai venit acasă!”

         4. Nu că grăbiți să oferiți răspunsuri. „E o întrebare interesantă. Tu ce crezi despre asta?” (de multe ori copilul are deja ideea lui și doar dorește confirmarea)

        5.  Încurajați copiii să caute răspunsuri în afara casei.Tată, peștele meu pare bolnav… Ce să fac?”

Mă întreb dacă nu cumva ne pot ajuta la pet shop.”

      6.    Nu distrugeți speranțele. Asta e preferata mea! De multe ori din dorința de a feri copiii de dezamăgiri, părinții limitează foarte mult posibilitățile copiilor. În loc de „Nu vreau să fii dezamăgit. De  ce să dai o probă pentru rolul principal când nu ai nici un fel de experiență în actorie?”  mai bine „Deci dai probă pentru piesa de teatru? Asta sigur e o experiență interesantă!”

Fiecare idee prezentată mai sus este dezbătută și ilustrată cu experiențele părinților participanți la workshop: de exemplu unii părinți susțineau că a impune alegeri limitate (ca la punctul 1) e o forțare a copilului înspre a alege ceea ce dorește părintele, iar alternativa găsită tot de părinți era chestionarea copilului, acesta găsind o soluție care să-i convină și lui și părinților.

Pe lângă aceaste metode  de încurajare a autonomiei autoarele propun și altele: respectarea corpului copilului (ah, cum mă repezeam și eu să suflu nasul fără să spun nimic uitând că nu sunt stăpâna acelui nas!); nu vorbiți despre copil de față cu el, oricât de mic ar fi; urmăriți când e copilul cu adevărat pregătit pentru ceva.

La câte aș fi avut de spus am povestit puțin din capitolul acesta chiar dacă nu pare așa. A fost un capitol care a avut un impact destul de mare asupra comportamentului meu, m-a relaxat, mi-a deschis mult ochii și m-a făcut să caut soluții acolo unde nu gândeam.

Lectura

Standard

Când încă nu eram părinte aveam impresia că toți copiii aveau prea multe jucării. Aveam și o teorie despre cum voi face și voi drege eu când voi avea copii. Dacă mi-am respectat teoria e de povestit. Dar știam încă de pe atunci că, pentru copiii mei, nu vor fi niciodată prea multe cărți și că teoria mea nu se va aplica și acolo. Dintre toate cadourile materiale pe care le putem face copiilor noștri cartea se detașează de departe: nu oferim doar povestea, ci drumul spre visare, nu doar aventuri, ci emoții și sentimente, nu doar căutări în fantezii, ci și rezolvări pentru viața de zi cu zi.  Cel puțin 100 de lucruri în 1, aș scrie pe toate cărțile și nu ar fi reclamă mincinoasă. De aceea susțin activități care implică lectura deschizătoare de drumuri. Laura și Activități copii lansează “Maratonul de citit“, un concurs de activități care au în centru cărțile, jocul și lectura (combinație perfectă!), cu premii în…….în…….. Da, în cărți! Pot participa copii alături de părinți, învățători, educatori. Mai multe informații găsiți pe site-ul Activități copii și pe blogul Laurei. Spor la citit! Atâta timp cât ne plac cărțile suntem niște norocoși…

Dacă n-aș fi handicapată din punct de vedere internautic și It-istic aș prelua și banner-ul, dar așa… Nu vă obosiți să-mi explicați, cu banner-ul pentru Bibi m-am chinuit juma de zi fără rezultat 😦

How to Talk So Kids Will Listen (3)

Standard

Episodul 1 și episodul 2. (în italics sunt citatele din carte)

Capitolul 3: Alternativele pedepsei

Ar trebui să nu ne mai considerăm copilul o problemă care trebuie corectată. Să nu mai credem că dacă suntem adulți avem mereu dreptate. Să nu ne mai speriem că, dacă nu suntem destul de severi, copiii  vor profita de noi.

Vă spun sincer că am fost foarte interesată de capitolul acesta pentru că tot timpul am simțit că poți crește un copil fără a-l pedepsi în niciun fel în ciuda foarte multor opinii de genul „Așa ceva e imposibil.”  Pentru generația părinților de azi pedepsele și bătaia au fost ceva „normal” și chiar nu cred că există persoană care să nu fi fost niciodată pedepsită ceea ce face genul de abordare fără pedepse mai greu de acceptat.

Pentru mulți dintre noi sarcasmul, predicile, atenționările, jignirile și amenințările erau ceva obișnuit în limbajul în care am fost crescuți. 

Primul exercițiu pe care-l propun autoarele este acela de a răspunde la întrebarea „De ce pedepsim?”

Dacă nu-i pedepsești copiii ți se vor urca în cap.

Uneori sunt atât de frustrat că nu mai știu ce altceva să fac.

Dacă nu pedepsești un copil cum va face diferența dintre bine și rău?

– sunt câteva dintre răspunsurile date de părinții participanți la workshop. Toate demontate de aceiași părinți care au trebuit să scrie cum se simțeau în copilărie când erau pedepsiți:

Îmi uram mama.

Mă gândeam „Tata are dreptate, eu sunt rău, merit să fiu pedepsit.”

Începeam să-mi imaginez că mă îmbolnăvesc foarte tare și lor o să le pară rău că m-au pedepsit.

Răspunzând părinții ajung la concluzia că de fapt pedeapsa nu modelează în nici un caz comportamentul, ci dă naștere unor sentimente de ură, răzbunare, vină, autocompătimire, nevrednicie.

Alternativele pedepsei, pe care tot părinții le-au descoperit la workshop lucrând la o situație dată (un adolescent împrumută trusa de scule a tatălui său și le uită în ploaie unde ruginesc) au fost următoarele:

  1. Exprimă sentimente fără a jigni persoana („Sunt foarte furios că fierăstrăul meu cel nou a fost lăsat în ploaie să ruginească”)
  2. Prezintă-ți așteptările. („Aș dori ca uneltele mele să-mi fie returnate după ce au fost folosite”)

–          cred că asta este una dintre problemele relației părinte-copil: faptul că părintele nu exprimă înainte, clar și concis, ceea ce se așteaptă de la copil și presupune că că acesta înțelege, prevede, ghicește.

  1. Arată-i copilului cum să repare ceea ce a greșit. („Cred că se poate unge cu puțină vaselină”)
  2. Oferă-i copilului opțiuni ( „Poți să-mi împrumuți uneltele și să ai grijă de ele sau poți să renunți la privilegiul de a le folosi. Tu decizi”.)
  3. Acționează. (Părintele nu mai împrumută trusa de scule copilului)

Cu ultima soluție eu am avut anumite îndoieli „Oare nu e și asta o formă de pedeapsă?” probabil din cauză că e foarte fină diferența dintre „consecința faptei tale” și „pedeapsa faptei tale”. În primul rând cred că acestă soluție se aplică doar copiilor destul de maturi să poată înțelege logic conceptul de consecință, iar acțiunea părintelui trebuie să se refere strict la fapta respectivă.

  1. Rezolvați împreună problema. („Cum putem face ca să fiu sigur că de fiecare dată când îmi împrumuți uneltele ai grijă de ele?”)

Rezolvarea problemelor implică participarea activă a părintelui și a copilului, se aplică în cazul conflictelor recurente și presupune câțiva pași:

  1. Vorbește despre sentimentele și dorințele copilului.
  2. Vorbește despre sentimentele și dorințele tale.
  3. Căutați împreună soluții.
  4. Scrieți toate soluțiile fără a le analiza sau eticheta.
  5. Hotărâți împreună ce soluții vă plac, care nu vă plac și pe care le veți folosi pe mai departe.

La fel ca și celelalte capitole și acesta se încheie cu întrebările, comentariile și experințele părinților – sursă bogată de inspirație, dar vă las în compania unui paragraf care, la fel ca multe din acestă carte, m-a uns pe suflet:

Avem nevoie de multă încredere ca să înțelegem că dacă ne găsim timpul să ne așezăm și să ne împărtășim sentimentele unei persoane mai tinere, ascultând totodată și sentimentele ei, vom găsi soluția care este bună pentru amândoi. (…) În cazul unui conflict nu mai trebuie să ne mobilizăm forțele unul împotriva celuilalt și să ne preocupăm de cine va învinge și cine va fi învins. În loc de toate astea ne putem folosi energia ca să găsim soluția care să ne respecte pe amândoi ca persoane independente. Îi învățăm pe copii că nu trebuie să ne fie nici victime, nici dușmani. Le dăm instrumentele care să-i ajute să fie participanți activi în problemele cu care se confruntă – acum când sunt acasă și mai târziu în lumea complicată care îi așteaptă.

 

How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk (2)

Standard

Primul capitol și prezentarea cărții se găsesc aici (ce e în italics e citat din carte)

Capitolul 2:  Cooperarea copiilor

În momentul în care sentimentele copiilor sunt înțelese și acceptate, cooperarea vine de la sine, de aceea capitolul 2 al cărții mi se pare o continuare logică al primului.  Capitolul începe cu o listă pe care părintele trebuie să o completeze în care scrie tot ce îi cere copilului într-o zi obișnuită („Spală-te pe dinți”, „Stai cuminte” etc). Un exercițiu de conștientizare pentru că de multe ori, intrând pe „pilot automat”,  nu suntem prea atenți la ce și cât cerem de fapt.

Ce NU ar trebui să facem când întâlnim o situație cu care nu suntem de acord:

  1.       Să nu învinovățim și să nu acuzăm. („De ce faci asta? Nu poți să faci nimic bine??”)
  2.      Să nu jignim. („Ești tare prost!”)
  3.     Să nu amenințăm. („Dacă nu te îmbraci în 5 minute, plec fără tine!”)
  4.     Să nu dăm comenzi. („Vreau să-ți faci ordine în cameră chiar acum!”)
  5.     Să nu ținem prelegeri și să nu moralizăm.
  6.     Să nu atenționăm. („Ai grijă! O să te arzi!”)
  7.     Să nu ne martirizăm. („Vrei să mă omori?”)
  8.     Să nu comparăm. ( „De ce nu ești și tu ca fratele tău?”)
  9.    Să nu fim sarcastici. („Știi că mâine ai test și ți-ai uitat cartea la școală? Tare inteligent mai ești!”)
  10.    Să nu facem profeții negative. („Știi ce o să se aleagă de tine când vei fi mare? Nimeni nu va avea încredere în tine!”)

În momentul când le-am citit mi s-au părut ceva clar „de nefăcut” , dar făcând exercițiul propus de autoare – să scriu cum mă simt eu în toate aceste cazuri – mi-am dat seama că le mai comit și eu (și eu am zis că trebuie să plec chiar dacă el nu vine și deși eu nu am perceput-o ca pe o amenințare așa a fost și că uneori încep și eu cu isteriile „Ai grijă, vine mașina!”)

Ce ar trebui să facem: (situația:  un prospop ud lăsat de copii în dormitorul părinților)   

               1.Descriem problema sau ceea ce vedem.  („E un prosop ud pe patul meu.”)

              2. Oferim informații. („Prosopul îmi udă pătura.”)

              3.  Spunem într-un cuvânt. („Prosopul!”)

             4. Vorbim despre sentimente. („Nu-mi place să dorm într-un pat ud.”) *

              5. Scriem un bilețel. (Pe suportul de prosoape  apare un bilețel pe care scrie: „Te rog pune-mă la loc ca să mă pot usca.”)

Pe mine m-a cucerit ultima metodă (binențeles potrivită pentru copiii care știu să citească) pentru că tot ceea ce iese din tipare (un prosop care vorbește!) ajunge mult mai repede la sufletul copiilor. (un tată povestea că prelua diferite voci, de exemplu de roboți, când dorea să transmită un mesaj). Unul dintre copiii părinților participanți la workshop spunea că agrea tare mult ultima metodă pentru că: „Nu devine din ce în ce mai zgomotoasă!”

Acesta e pe foarte foarte scurt capitolul 2. Poveștile părinților sunt la fel de savuroase și inspirante ca și cele din capitolul 1, dar vreau să vă citez pasajele cu care se încheie capitolul:

Părinții ne-au întrebat:  „Dacă folosesc aceste metode corect copiii mei vor coopera întotdeauna?” Răspunsul nostru a fost: „Sperăm că nu! Copiii nu sunt roboți. Mai mult decât atât scopul nostur nu e să oferim o serie de tehnici de manipulare a comportamentului astfel încât copiii să coopereze întotdeauna.

Scopul nostru e să respectăm  interesul copilului, inteligența și inițiativa lui, sentimentul responsabilității, umorul și  abilitatea lor de a fi empatici.”

* într-o postare ulterioară voi relua subiectul legat de sentimentele părinților dintr-o perspectivă strict personală

How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk (1)

Standard

Motto:  Înainte de a avea copii, eram un părinte excepțional.

M-am tot gândit cum să scriu despre How to talk so kids will listen” de Adele Faber și Elaine Mazlish fără să fie o postare kilometrică. Nu de alta dar aș cita toată cartea și oricât aș putea să vă povestesc eu, să știți că nu e destul, că ideile sunt multe, imaginative și de un real ajutor. Așa că vă voi povesti despre câte un capitol cu eterna mențiune că orice e în italics e citat din carte în umila-mi traducere.

Cartea e rezultatul unor workshop-uri pe care autoarele le-au ținut cu părinți, iar fiecare capitol are subpărți care, structurând informația, o fac mai accesibilă și mai ușor de reținut: prezentarea, exerciții pentru părinți (fișe de completat, jocuri de rol, exerciții de empatie, etc), partea de „așa da/așa nu”  în benzi desenate, o schiță scurtă a metodelor propuse și întrebări, comentarii, poveștile părinților în partea a 2-a.

Capitolul 1: Să ajutăm copiii să-și înțeleagă și să-și accepte sentimentele

Ideea principală a capitolului este existența unei legături esențiale între ceea ce copilul simte și cum se comportă, iar reacțiile părinților de genul: „Nu vorbești serios.”, „Nu e chiar așa.”, „Spui asta doar pentru că ești obosit.” nu sunt deloc de ajutor copiilor.  Mai mult decât atât, părintele și copilul nu trebuie să simtă exact același lucru: Până la urmă suntem 2 persoane diferite capabile de sentimente total diferite. Nici unul dintre noi are sau nu are dreptate. Pur și simplu simțim ceea ce simțim.

Când recunoaștem sentimentul  unui copil (și prin “a recunoaște” eu înțeleg 2 lucruri importante: a-i da un nume și a-l accepta!) îi facem un mare serviciu. Îl punem în legătură cu realitatea sa interioară. Și odată ce el are o părere clară asupra acestei realități, va începe să colaboreze.

Câteva idei din capitol:

–        nu întrebați niciodată copilul de ce simte într-un anume fel, e foarte greu și pentru un adult să-și justifice sentimentele

–         nu minimalizați importanța pe care un sentiment/stare o are: „Pentru atâta lucru plângi?”

–         nu vă feriți de sentimente negative

–        nu vă împovărați copiii cu nevoia de a fi mereu fericiți și veseli ( o mamă participantă la workshop își aduce aminte un moment din copilărie în care mama ei se chinuia să lipească un covrig rupt doar ca să nu o vadă plângând rememorând frustrarea copilului de atunci care nu avea nevoie de revenirea la situația neconflictuală, cât de a-și descărca supărarea)

Cum să ajutăm copiii să-și recunoască și să-și accepte sentimentele:

  1.       Poți să asculți atent ceea ce spune copilul.
  2.      Poți să le recunoști sentimentul cu un cuvânt: „Oh…Îhâm…Înțeleg…”
  3.      Poți să dai sentimentului un nume: „E tare frustrant!”
  4.      Poți să-i rezolvi dorința copilului într-o lume imaginară. „Aș vrea să am puteri magice să rezolv asta pentru tine.”

Experiențele părinților din ultima parte a fiecărui capitol sunt fiecare extrem de interesante, dar vă voi povesti doar una și cum a funcționat în cazul meu: o mamă, în timpul unei crize de furie a copilului de 4 ani care dorea ceva din magazinul de cadouri al unui muzeu, disperată scoate o foaie de hârtie și scrie dorința copilului pe ea („Să-i cumpăr lui Joe dinozauri de jucărie”), moment în care băiețelul se liniștește brusc.  Am aplicat-o și eu în mijlocul unor urlete de “vreau înghețatăăăăă”: am scos o foaie de hârtie, am decretat că e lista lui de dorințe și am scris: „Delfinul vrea înghețată.” Nici dacă eram vrăjitor nu-mi reușea magia mai bine: într-o fracțiune de secundă copilul a încetat, a spus „Bine!”, iar peste 2 zile când vroia altceva mi-a spus: „Scrie acolo pe listă că vreau și aia.” Pentru că uneori copiii nu vor înghețată, ci doar să le fie ascultate dorințele și sentimentele.

Interesant (1)

Standard

Editura Trei organizează în librăriile Cărturești din București, Timișoara, Cluj, Iași o săptămână de „psihologie pe înțelesul tuturor” între 7 și 13 mai. Se anunță discuții interesante pe teme variate (mă gândesc că ieșenii sunt foarte norocoși să o întâlnească pe doamna Aurora Liiceanu) și reduceri de 25% pentru cărțile de psihologie de la Editura Trei. Eu mi-aș fi dorit ca măcar o temă să vizeze psihologia copilului, dar mă gândesc că se poate ajunge și acolo.  Programul detaliat îl găsiți aici.

Book Depository

Standard

Book Depository e locul de unde îmi comand cărțile în engleză. Știu că unii dintre voi ați auzit de el, nu știu ce părere aveți dar eu sunt extrem de încântată: se găsesc cărți relativ ieftine, au promoții și concursuri (până în 14 mai au reducere de 10% la orice carte), livrarea este gratuită, iar modalitățile de plată sunt accesibile și pentru cei care locuiesc în România (eu plătesc cu un card Visa). Prima dată când mi-am comandat de la ei trecuseră vreo câteva zile peste termenul preconizat de livrare. Le-am scris într-o duminică dimineața și până seara (duminica!) îmi răspunseseră. Binențeles că pachetul meu se împotmolise în Poșta Română. Ultima dată mi-am comandat 3 cărți (una este cea pomenită în postarea anterioară și a cărei recenzie urmează), iar ei mi-au spus că se poate să trimită și separat cărțile (asta nu am înțeles-o, mi se pare mai costisitor pentru ei așa, dar cărțile mi-au ajuns la vreo 2 zile diferență.)

Chiar și site-ul lor e o adevărată plăcere, eu mă trezesc că mă plimb pe acolo și uit de mine :), au și o hartă a cumpărăturilor, prilej de călătorie virtuală în care puteți vedea ce carte s-a cumpărat și în ce zonă cu 5 minute în urmă. Magnific!

Nu-i reclamă plătită, vă dați seama. E o “declarație de iubire”!

Cum să liniștim crizele de furie ale copilului

Standard

Repede-repede să notez aici o idee pe care am găsit-o într-o carte care va fi recenzată prin 2015 la cât de rapid mă mișc eu…

Am mai scris despre crizele de furie, am trecut prin ele (de-a dreptul prin, cale de scăpare nu prea a fost).  Când mă gândesc la a liniști crize de furie primul lucru care îmi vine în gând e reprimarea (un fel de împingere înăuntru a durerii, supărării, frustrării ca să nu deranjeze pe cei de la suprafață). Reprimarea, chiar dacă pare calea ușoară, e de fapt calea grea pentru copil, pentru dezvoltarea lui ulterioară, pentru adultul de mai târziu. Am aflat că furia se poate exprima și altfel decât prin urlete, plânsete, crize de isterie. Încă nu sunt convinsă că unele metode (lovitul unei perne, de exemplu) sunt chiar fără cusur (dacă mai târziu va simți nevoia să-și descarce orice fel de furie, nemulțumire, frustrare prin lovire??). Metoda despre care se spune că este cea mai eficientă este desenatul furiei. Adică în mijlocul urletelor îi dai copilului o foaie și un creion și îl rogi să deseneze cât de supărat/furios e. Dacă intensitatea crizei e prea mare și nu poate să deseneze, adultul încearcă să deseneze furios: cercuri, valuri, orice implică mișcări bruște și să întrebe copilul: Atât de furios te simți?  Mă gândesc că, în cazul acesta, și faptul că adultul încercă să-l înțeleagă pe copil, punându-se în locul lui, e de mare ajutor. Eu nu am încercat metoda asta, am aflat de ea destul de curând și cum acum suntem într-o perioadă serenă nu am avut nevoie, dar am înțeles că în majoritatea cazurilor copilul va dori să deseneze și asta îl va liniști.

Ideea e din cartea “How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk” de Adele Faber și Elaine Mazlish, soră cu cea despre care am scris aici. Din câte știu eu cartea nu e tradusă la noi (De ce, oameni buni, de ce?? O traduc eu!), mie mi-e extrem de dragă și sper să reușesc să povestesc despre ea mai mult cât de curând.

Abuzul verbal

Standard

Dacă ar fi să aleg între abuzul fizic și cel verbal aș alege, cu siguranță, bătaia. Acolo se văd urmele și măcar oamenilor le e milă de tine. Abuzul verbal te înnebunește și urmele lui sunt invizibile. Nimănui nu-i pasă.

Cu mărturia unui fost pacient începe capitolul 5, despre abuzul verbal, din „Toxic Parents” de Dr. Susan Forward. (am căutat pe net să văd dacă există tradusă în română, dar încă n-am aflat). Ce denumește Dr. Susan Forward abuz verbal? Atacuri verbale frecvente la adresa înfățișării, inteligenței, abilităților sau valorii umane ale copiilor. Și cei care abuzează verbal? Cei care își rănesc constant copiii jignindu-i („nu ești bun de nimic”, „faci numai prostii”), punându-le etichete negative și denigratoare („ești prost”, „ești fricos”, „ești incapabil”), cei care distrug permanent încrederea copiilor sabotându-le fiecare acțiune în numele perfecțiunii („nu poți face nimic bine”, „de ce nu poți mai mult?”) cei care folosesc umorul, sarcasmul jignitor (pe care un copil nu-l percepe așa; dacă un părinte îi spune, în glumă, copilului că-l lasă în pădure, acesta chiar crede), părinții care se transformă în limite ale copiilor „nu poți fi mai bun/mai fericit/mai împlinit decât mine, părintele tău!” și nu în ultimul rând cei care le spun copiilor „mai bine nu te nășteai”.

Nu era de ajuns faptul că mă tachina, dar uneori chiar mă speria când îmi spunea: „Copilul ăsta nu poate fi al nostru, uită-te la fața lui. Pun pariu că l-au schimbat la naștere. Hai să-l ducem înapoi la spital să-l schimbăm cu cel adevărat.” Aveam doar 6 ani și chiar am crezut că mă vor părăsi la spital.

Și ăsta e doar capitolul 5…

“Când părinții se despart”

Standard

Pe lângă drăguțele căutări cu care se ajunge pe blog am parte și de unele foarte triste (postarea cu Dilema ar fi responsabilă). Despre copii, părinți și divorț,  rupturi dureroase, doruri de părinți. Așa mi-am adus aminte că am citit „Când părinții se despart” a prea pomenitei, aci pe blog,  Francoise Dolto (Editura Trei, traducere Magdalena Popescu și Smaranda Bedrosian; mulțumesc pe această cale Editurii Trei care s-a preocupat și de dezvoltarea atenției, coordonării, gîndirii logice legând, pe la jumătate, o bucată de carte cu capul în jos și solicitându-mi aceste abilități la maxim). Este cartea lui Dolto cu care sunt cel mai puțin de acord, dar lucruri interesante am găsit multe. Notez o parte din ele aici în speranța că poate vor fi de folos cuiva (ca de obicei tot ce e în italics e citat din carte) și începem cu explicația autoarei care și-a organizat cartea ca un dialog-interviu cu Ines Angelino (voi cita și întrebările acesteia)

„Anumiți părinți, dintre care unii își rataseră viața conjugală au putut analiza, împreună cu mine, întoarcerea refulatului din propria copilărie, legat de separarea părinților și de tăcerea impusă aceste încercări. De aceea cartea este scrisă și pentru părinți, și pentru copiii lor.” (ceea ce iubesc eu la Dolto este fervoarea cu care luptă împotriva oricărei tăceri pentru că aceasta nu anulează sentimentul/experința negativă, ci le îndeasă mai tare în ființă pentru a le scoate apoi în forme care mai de care mai sinistre)

Pe tot parcursul cărții Dolto face deosebirea între soți și părinții: copilului trebuie să i se explice că soții sunt cei care divorțează, iar îndatoririle lor de părinți rămân la fel ca și până acum (și ar trebui să rămână): „(…) părinții ar trebui să le explice deosebirea dintre angajamentele reciproce ale soților și angajamentele părinților față de copii”

„Esențial este ca toți copiii să fie avetizați la începutul procedurii despre ceea ce s-a decis, chiar dacă e vorba despre copii care nu știu încă să meargă. (…) Un divorț este la fel de onorabil ca și o căsătorie. Altfel, tăcerea ce se așterne în jurul evenimentului înseamnă pentru copii că este <o murdărie> sub pretextul că a fost însoțit de suferință. Or, atunci când suferi din cauza unei fracturi la picior nu ascunzi de ceilalți faptul , ca și când ar fi vorba de <o porcărie>.”

“Ines Angelino: Ai scris că este important ca părinții, în clipa când își anunță intenția de a divorța, să spună că nu regretă nașterea copilului.

Francoise Dolto: Este într-adevăr important pentru că, altfel, copilul are impresia că ei regretă tot, de vreme ce vor să-și anuleze cuvântul dat. (…) Copilul are nevoie ca fiecare dintre cei doi părinți să-i spună: <Nu-mi pare rău că m-am căsătorit, chiar dacă acum este greu de divorțat, deoarece te-ai născut tu și fiecare dintre noi este atât de fericit că exiști, încât ne certăm care să te aibă mai mult.>”

„Destui copii se simt vinovați de divorț <N-ar fi trebuit să vin pe lume. N-o să mă căsătoresc niciodată, ca să fiu sigur că nu voi face nefericiți alți copii.> O asemenea culpabilitate apare în perioada pubertății. Este culpabilitatea de a te fi născut în acel cuplu.” – etapa culpabilității va apărea sau se va accentua în perioada adolescenței când copilul provenit dintr-o familie divorțată se va implica într-o relație de dragoste.

Copilul trebuie implicat de la început în divorț: nu în certurile, jignirile partenerilor, ci în comunicarea deciziei de divorț la care ambii părinți trebuie să fie prezenți.

Chiar și o a altă persoană ar putea să discute cu copilul despre divorț,  spunându-i: „Sunt niște probleme, de când părinții tăi s-au despărțit. Ți-e greu să-i iubești pe amândoi, căci crezi că unul dintre ei este mai nefericit decât celălalt și că acest celălalt l-a făcut nefericit pe primul.” Ca în oricare situație, nu doar în divorț, copilul nu trebuie responsabilizat pentru acțiunile, sentimentele, expriențele părinților și, în nici un caz, acesta nu trebui să-și asume, după divorț, rolul părintelui discontinuu (este temenul ales de Dolto pentru a desemna părintele cu care copilul își petrece mai puțin timp.)

Cam atât că iar am impresia că nu reușesc să transmit ceea ce doresc (ca la orice recenzie). În linkul cu Editura Trei găsiți prezentarea cărții, cuprinsul și câteva citate. Cartea e de citit, dar vă doresc să nu aveți niciodată nevoie nici de ea, nici de postarea asta.