Carnețelul de dorințe

Standard

IMAG1011 Parcă începusem o rubrică de idei practice pe aici pe undeva, nu? Păi, să o îmbogățim.

Vă povestisem că din disperare aplicasem o idee citită în „How to talk so kids will listen”: când copilul a făcut o criză de furie că dorește să-i cumpăr ceva ce, în momentul acela, nu mi se părea potrivit am scos o foaie de hârtie pe care am scris: „Delfinul își dorește obiectul X.” Cred că nici dacă făceam o magie nu aveam rezultate mai bune. Doar pentru faptul că l-am ascultat și pentru că am înțeles ce dorește s-a liniștit. Între timp am refolosit ideea scriind câte o dorință pe ce apucam, deși nu întotdeauna cu aceleași rezultate fantastice de la început. Apoi mi-am dat seama că scriind haotic în stânga și-n dreapta nu prea rezolv nimic așa că m-am gândit la un CARNEȚEL DE DORINȚE în care să le înșir și în care să existe un fel de conștientizare ordonată a lor. Chiar imediat am aflat la seminarul „Comunică eficient cu copiii” ținut de Antonia Noel, că fiul ei are o cutiuță în care pune bilețele cu dorințe pe care le scrie singur (e mai mare) și recitindu-le își dă seama că unele nu mai sunt importante, altele s-au împlinit sau că altele încă își așteaptă rezolvarea.

De ce ar fi o idee din aceasta practică? Pentru că fiecare copil are nevoia de a-și îndeplini dorințele într-un spațiu magic, de a spera că ele pot fi cândva îndeplinite, de a-i întări speranța în lume și viitor. Așa că a-i spune indirect prin repetarea dorinței „Ce frumos ar fi dacă ți s-ar împlini!” îi dezvolt gândirea pozitivă care-i va fi de mare folos în viitor. Culmea, folosesc carnețelul pentru a combate consumerismul societății în care trăim pentru că suntem bombardați din toate părțile de interese financiare fără scrupule și aberante (o să dezvolt în altă postare). Carnețelul îl poate face pe copil să înțeleagă concret ce-și dorește, să vadă că unele dorințe i se împlinesc, că poate să facă față unor lipsuri materiale și că uneori împlinirea dorințelor are forme neobișnuite și nebănuite.

Dorințe folositoare vă dorim!

Advertisements

7 responses »

    • Da, binențeles! Pe la începutul anului văzusem pe Facebook o poză cu un borcan pentru rezoluții (nu o mai găsesc). Parcă sunt mai realizabile când sunt scrise, nu?
      Bine ai venit pe aici! 🙂

  1. Ce idee bună. Bineînţeles, e pentru copii mai mărişori. Ce facem însă cu cei de nici 2 ani care i-au ceva în mână, nu mai lasă, e total nepotrivit pentru ei şi dacă îndrăzneşti să li-l iei urlă de se uită la tine tot magazinul?:) Pot să spun ce nu merge: – explicat (nici poveste), distras atenţia (nu, nu, nu, nu) şi nebăgat în seamă (ţipatul continuă).

      • Salut, Ioana, bine ai venit pe aici! Am citit cu interes articolul tău. Foarte interesantă ideea cu lista la supermarket, cred că-i dezvoltă copilului capacitățile organizatorice și în alte situații.
        Din păcate nu sunt deloc de acord cu ideea izolării copilului când face o năzbâtie (chiar dacă izolarea e pe un covoraș sub ochii adultului) pentru simplul motiv că un copil nu are capacitatea să înțeleagă singur ce a greșit, pentru că un copil nu face ceva greșit din răutate, ci din necunoaștere. Genul acesta de metode sunt eficiente doar pentru că, în timp, îl determină pe copil să nu mai acționeze într-un fel doar de frică. Adică nu fac aia pentru că știu că voi fi pedepsit. Eu prefer: nu fac aia pentru că un adult mi-a explicat la nesfârșit care pot fi consecințele și m-a făcut să înțeleg că nu e bine. Ca să nu mai spun că în spatele comportamentelor indezirabile de fapt stau cu totul și cu totul alte nevoi: cea de atenție (și i-o dau pentru că eu am ales să fac un copil și înțeleg că până la un punct e dependent de mine), frica, supărarea, oboseala, etc.
        Și eu am scris despre asta: https://copiicuochidepoveste.wordpress.com/2012/07/02/time-out-ul/

    • Jo, cu cei mici e greu, într-adevăr! 🙂 Cred că ei sunt mai mult curioși, vor să vadă ce e obiectul respectiv, nu neapărat să-l ia acasă. Atât că cercetatul acesta al lor durează. 😀 Eu până a împlinit copilul 2 ani am fost în concediu așa că nu prea m-am grăbit și de multe ori am stat să-i explic (da în supermarket!) ce e și ce poate să facă (inclusiv că poate să se spargă/strice, etc). I-am spus mereu “Știu că ți se pare interesant, știu că îl vrei.” și doar faptul că am înțeles ce vrea m-a ajutat mult. În perioada aceea am și evitat drumurile dese la supermarket în primul rând că toată agitația aceea și stimulii vizuali sunt extrem de obositori pentru copii. În jurul vârstei de 3 ani copilul a început să urle că vrea. Și pentru că încă nu știam metoda asta stăteam aplecată lângă el, încercam să-l iau în brațe (dacă mă lasă!) și-i spuneam cu tot respectul de care eram în stare: “Înțeleg că-l vrei, că-ți place, văd că ți-l dorești, dar din păcate nu-l putem cumpăra pentru că: nu e potrivit/n-am bani etc.” Apoi am început să pregătesc de acasă vizitele la supermarket: “Uite cumpărăm un singur lucru pe care-l alegi tu cu condiția să nu fie prea scump.” Sau cam așa ceva. 🙂
      Dar să știi că poți să scrii dorințele unui copil care nu are 2 ani pentru că el oricum înțelege ce-i spui (chiar dacă nu pare) și pentru că scrisul dorințelor are o forță incredibilă. Încă nu știu cum funcționează asta, dar știu sigur că funcționează. 🙂

  2. Pingback: Două idei | copiicuochidepoveste

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s