Iubitul meu fiu,
când vei avea anii mei sau mai mult sau mai puțin mi-aș dori să poți zice, uitându-te în trecut: “Mamă, n-am fost cel mai deștept, cel mai frumos, primul între colegi, cel mai rapid, cel mai puternic, cu cele mai mari note, cel mai ascultător, cel mai cuminte, cel mai lăudat, aplaudat, căutat, cel mai independent, cel mai tăcut, cel mai confortabil copil. N-am fost toate astea, mamă, pentru că eram ocupat să fiu fericit.”
Dacă mi-ai zice doar Atât, ar fi Totul.
Advertisements
Minunat!!! Si eu mi-am raspuns totdeauna (in gand sau cu glas tare) la intrebarea ce-mi doresc sa fie copilul meu cand va fi mare : sa fie fericit! E totul si de aici vine Totul!
Te înțeleg perfect, Ioana. Fericirea și sănătatea au fost singurele pe care le-am “cerut” pentru fiul meu încă dinainte de a se naște. Și sunt singurele pe care le prețuiesc acum.
Nu poți, totuși, să îi propui să nu învețe și să fie fericit… E frumos cum te-ai exprimat!
Salut, Maria, bine ai venit pe aici! Copiii învață de când se nasc. Învață tot timpul. Când vine vorba despre învățatul în societate eu nu sunt un fan al competitivității. Ca mamă nu e un criteriu de cunoaștere a copilului meu și nu va fi niciodată o unealtă motivațională. Cam asta spuneam. 🙂
Fericirea noastra este din pacate cateodata nefericirea lor. Sa stea tot timpul asa cum vrem noi, sa vorbeasca frumos, sa manance tot etc. Ca sa ne multumeasca pe noi, cateodata platesc cu propria fericire.
Chiar așa, Beatrice! Uf, dacă am putea vedea cât de mult ne iubesc copiii noștri și cât de multe sacrificii pot face pentru noi… Și dacă am înțelege că în niciun caz nu ar trebui să trăiască pentru noi.