Time-out-ul

Standard

Într-una dintre postările sale Raluca mărturisea că nu-i plăcuse cartea lui John Gray, „Copiii sunt din rai”, pentru că promova time-out-ul ca metodă de gestionare a crizelor de furie ale copiilor sau de disciplinare a acestora. Pentru cei care nu știu time-out-ul se aplică de la vârsta de 2 ani și  presupune lasarea copilului aflat în mijlocul unei crize de furie/moment de rebeliune într-un spațiu neutru, dar prietenos un număr de minute egal cu vârsta copilului pentru a învăța să-și gestioneze singur stările negative.  Cam asta ar fi teoria. O să vă povestesc „practica” mea.

Am mai povestit că mie mi-a plăcut cartea lui John Gray. Am citit-o înainte de a deveni mamă și mi-a deschis o lume, pe care o bănuiam, despre ascultarea copiilor, validarea sentimentelor, respectarea nevoilor lor. Când am citit-o  time-out-ul mi se păruse floare la ureche pe lângă monstruozitățile (fără exagerare!) despre care auzisem/văzusem că sunt folosite în disciplinarea copiilor. Nu mi-am făcut nici un plan dacă îl voi folosi sau nu atunci când voi deveni mamă, n-am mai încercat să aflu nimic despre metoda asta. Când fiul meu a început să facă crizele de furie mi-am dat seama că pentru noi time-out-ul e o metodă total nepotrivită și că nu îl voi folosi niciodată. Mi-am adus aminte de toate astea ascultând-o vineri la Social Media pe Irina Petrea încercând să explice de ce time-out-ul este benefic. Unul dintre motivele invocate de ea era faptul că plasarea copilului în alt loc (altă cameră, de exemplu) îl ajută deoarece elimină alți factori stresanți care au dus la declanșarea crizei. Cu explicația acesta eu nu sunt de acord, nu pentru că ar fi mai ușor să oprești acei factori (televizor, calculator), ci din experința mea. Fiul meu a început crizele de furie în momentul în care a intrat în colectivitate (la 2 ani) și deși la creșă era considerat un copil extrem de „cuminte”, crizele de furie le făcea doar acasă când eram doar noi 2, în momente în care nu existau stimuli externi. Adică în mediul care îi era drag și cu omul care îl înțelegea. Niciodată cu educatoarele, niciodată la creșă, pe stradă sau în magazine. Doar acasă și neapărat cu mine de față.  Eu am înțeles atunci că el mi se plânge așa cum mă plâng eu prietenilor mei. Niciodată necunoscuților. Și l-am ascultat, am fost acolo, am făcut ceea ce aș fi aștepta să facă prietenii mei dacă eu aveam o problemă. Mi-aș fi dorit ca prietenii să mă invite într-o sufragerie, frumoasă, luminoasă ca să-mi plâng supărarea vreo jumate de oră și abia după ce voi fi terminat cu stările negative să mă prezint în fața lor sau mi-aș fi dorit un umăr pe care să plâng, o atitudine empatică? Eu am oferit ce am dorit eu să primesc la rândul meu…

Un alt pericol al time-out-lui e mesajul de neacceptare pe care părintele îl transmite copilului, un fel de „atunci când ești furios, supărat, necooperant, nu vreau să te văd” care poate duce în cazul copiilor la reprimarea sentimentelor negative doar pentru a fi pe placul părinților. Și eu de reprimarea asta mă feresc ca dracul de tămâie pentru că e cauza ascunsă a multor suferințe viitoare. Time-out-ul, mai ales în cazul unor crize de furie, îl lasă pe copil să creadă că părintele nu îi este aproape tocmai atunci când îi este mai greu, un pericol destul de mare și pentru dezvoltarea copilului și pentru relația copil-părinte de mai târziu.

Deci pentru noi…NU!

P.S. Raluca, mie tot îmi place John Gray. 😉

Advertisements

7 responses »

  1. Eu nu sunt de acord nici cu teoriile care recomanda o anumita metoda general valabila, dar nici cu conceptele care vin si le descalifica in mod absolut (practic asa devin ele insele “metode”). Deci nu-s nici anti time-out, nici pro time-out; in unele constelatii si conjuncturi poate fi ok distanta(rea) in timpul tantrumului sau pe durata unui puseu comportamental inacceptabil, in altele nu. Dipinde. 🙂
    La gradinita insa, cand starea unui copil intra in conflict cu confortul grupului, e perfect legitim sa se intervina, conteaza imens insa cu ce “muzica”, si-n egala masura cum se continua “dialogul” (citit-ai M. Montessori?). Adica, in orice caz, nu repros, nu la colt si nu scaunul rusinii. Si sub nicio forma izolarea in alta incapere sub argumentul Irinei Petrea.

    • Grați, eu spuneam cum a fost în cazul nostru, cum e cu criza de furie în familie. Adică toate se petreceau fără nici un fel de stimuli, culmea în prezența stimulilor totul era ok, acolo în liniștea casei noastre se deversa. De aceea spun că pentru noi chiar nu se potrivea. Și, zic eu, tocmai pentru că am fost lângă el când a avut nevoie acum are momente când îmi spune clar “M-am supărat de tine” și se retrage, iar eu îi respect spațiul.
      Am citit Montessori (din și despre) chiar ieri mă gândeam (a nu știu câta oară) că femeia chiar era genială, cu mult și înainte vremurilor noastre, darămite a celor în care a trăit. Am citit la tine (că te citesc tare atentă!) ce înțelegea ea prin time-out într-o grădiniță: retragerea copilului împreună cu o educatoare într-un spațiu mai retras unde aceasta să-l sprijine pentru a depăși momentul. Și asta îl poate ajuta și pe el, și grupul. Faptul că o educatoare e acolo lângă el cred că nu mai are nimic în comun cu time-out-ul despre care vorbeam.

      • Anca, ai mei nu frecventeaza inca nicio colectivitate institutionala, deci nu am macar cea mai mica idee despre cum ar arata time-out-ul “clasic”.
        Time-out-ul montessorian nu este nici el 100% roz, mi se pare ca are suficient iz de psihologie inversa, dar e ok oricum. In fine, sper ca la urmatoarea invazie nocturna de tantari sa reusesc dezvolta si eu subiectul time-out for tantrums, care e oricum unul hot, hot, hot. 🙂
        Iar ce-mi povestesti despre copilul tau .. mi se pare senzational – efectiv poti considera ca si-a facut un “testul al prajiturii” mai bun decat originalul, caci dupa mine e nevoie de un autocontrol extraordinar sa-ti amani emotiile pentru a ti le manifesta intr-o conjunctura specifica. Ce varsta are?

  2. Grați, băiețelul meu are 3 ani și jumătate. Crizele de care vorbeam le făcea pe la 2 ani, a mai avut o perioadă tare proastă acum în iarnă, după ce a împlinit 3 ani când la grădi era totul mai mult decât bine și când ne întâlneam făcea niște crize de credeam că o iau razna. Dar am rezistat și bine am făcut că acceptarea mea i-a făcut tare bine.
    Ai făcut o alegere foarte bună că nu ai dat-o pe Zulufata la grădi. Eu acum știu că 2 și chiar 3 ani e prea repede pentru desprinderea de casă, dar dacă ar fi să o iau de la capăt nu știu cum aș face pentru că altă alternativă acceptabilă nu aș fi avut.
    Tare interesant experimentul despre care spui, de abia aștept să dezvolți și tu subiectul time-out-ului în crizele de furie.

  3. Anca, multumesc mult pentru postare. Oricum, eu apreciasem si prima ta interventie pe tema John Gray, am si spus ca de fapt de asta a fost mai mare dezamagirea :D, ma asteptam sa imi placa aceasta carte. Sper sa nu fie cu suparare ca pun direct linkul la postarea de care zici, pentru ca din cand in cand mai completez pe tema asta, time out, recompense si pedepse, si mai pun linkuri in comentarii :)): http://alexcreste.blogspot.ro/2012/03/copiii-sunt-din-rai-de-john-gray-si-mai.html.

    Time-out-ul mi se pare in primul rand neproductiv. Adica poate reuseste sa se calmeze mama intre timp, asta ar fi singurul punct bun. Dar nu cred ca suntem vreuna atat de naive incat sa credem (cum sugereaza Gray sau supernanny) ca pruncul in timpul asta chiar se gandeste la ceea ce a gresit, isi da seama, si cand revine la parinti, isi cere iertare sincer. Din contra, eu si acum tin minte de cand eram copil, cat ii uram pe ai mei cand stiam ca “pretind” sa le cer iertare pentru ceva, si era evident ca eu nu consider ca am gresit. Spuneam cuvintele, dar in interiorul meu, pe langa ca mi se intareau convingerile, ajungeam sa-i si urasc.

    Despre restul partilor negative, ai scris si tu frumos mai sus, si au scris si altii in linkurile ce le-am dat la postare.

    Te pup!

    • Raluca, mă bucur că ai pus link spre postare, probabil că trebuia să o fac eu în articol. Când am început blogul m-am gândit să adun aici lucruri interesante de prin cărți sau de pe net care mie mi-au plăcut. Am citat din cărți doar ceea ce mi s-a potrivit, ce m-a încântat și nu am făcut recenzii, deși poate ar fi trebuit. Mi-am propus însă să încep să scriu și despre lucrurile negative pe care le găsesc, deși sincer să mă concentrez doar pe cele frumoase a fost tare relaxant 🙂
      Te îmbrățișez cu drag și eu!

      • Ei, nu, ia te rog sa ramai tu pozitiva, lasa ca suntem prea multe persoane deja in tara asta sau in lumea asta care vorbim doar contra :D.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s