Stăpânii timpului

Standard

Am găsit la Laura informații despre inițiativa “Fiecare copil contează!” a celor de la Biochefarm International care a inscripționat fiecare suzetă cu logo-ul NUK și care donează un procent din vânzări organizației Salvați copiii. Am vrut de mult să scriu un text de drag jocului copilăriei și campania aceasta m-a dus exact către postarea cu pricina. Îmi plac mult cei de la Salvați copiii, au derulat câteva programe a căror finalizare s-a văzut într-o țară în care mai trebuie tare multă muncă pentru respectarea drepturilor copiilor. Mai multe informațiii despre campanie găsiți pe facebook și pe twitter, iar despre concursul la care se pot câștiga premii între 100 și 250 euro pe Blogal Initiative.

Pe vremea când eram stăpânii timpului, când mîine și ieri nu existau clipa aceea a jocului prezent ne purta în lumi imaginare în care visul ne reinventa. Acum era în strada cu tei fugă în jocuri împrumutate sau inventate regăsind libertatea primelor timpuri ale lui a fi. Acum era jocul în care ne ascundeam retrăind emoția de a nu fi găsiți și închipuind lumi atotputernice și controlatoare. Acum era energia rotundă în care eram una cu mingea, cu saltul și cu înălțarea. Ba rațe, ba vânători și uneori țări în jocul geografiei personale. Apoi mai mult decât atât Jocul Teilor notat mai întâi firav pe foi de hârtie, reguli elaborate de mâna de copii devenise jocul nostru, doar al nostru, nemaijucat de nimeni niciodată. Acum erau primele chicote înroșite în flori, fete, filme sau băieți aruncând în visare o lume ce curând avea să vină. Acum însemna uneori și grupul nostru închis al fetelor jucând elastic și încercând să atingem văzduhul. Și mica noastră societate în care exersam să fim vânzătoare, mame, actrițe, doctorițe… Acum era goana cu bicicleta în orășelul liniștit la capătul căruia visam să descopăr o peșteră la fel ca Victor și Ursu și Lucia… Acum era în satul bunicilor clipa în care soarele apunea în lunca Mureșului trăgându-și lumina din spicele de grâu care dansau frenetic în încercarea noastră de a mai  prinde o dată lumina. Era momentul în care stăteam epuizați de alergare și soare să mai vedem cum se pictează cerul în calde culori roșiatice și să mâncăm gulii furate din câmp, de la tanti Maria. Era scalda nesfârșită în Mureș, soarele dogoritor și serile în care, necunoscători de superstiții, încercam să numărăm stelele.

În vremurile acelea mereu era acum. Trăiam plenar, acolo în clipă, odată cu timpul, odată cu anotimpurile, cu sărbătorile, cu nevoia inexplicabilă de a fi joc și veselie și energie explodând în universul care ne cuprindea și pe care încercam naivi să-l cuprindem.

… Acum sunt ieri și mâine și poate și probabil. Niciodată sigur, niciodată acum și  sunt prea puțin din jocul care mă definea, întregindu-mă, atunci, demult, în timpurile copilăriei când, stăpânind timpul, îl înțelegeam și-l îmblânzeam…

Advertisements

2 responses »

  1. Ce mult mi-a placut ce ai scris! Si cat e de dureros gandul ca ne-am lasat timpul nostru, un lucru atat de pretios, in stapanirea acelor Oameni Cenusii, ca si cei din povestea despre Momo. Acum pare imposibil sa ne recapatam libertatea si timpul.

    • Mulțumesc mult, Cristina! Mi-am dat seama că și dacă mă joc cu băiețelul meu fără să fac altceva cu gândul tot organizez și planific și analizez. Foarte rar sunt acolo sută la sută doar bucurându-mă de joc. Și lucrul ăsta aș vrea să se schimbe…

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s