Despre “educație”, numai de bine (II)

Standard

–                  Diana lipsește. A luat aseară un pumn de pastile și a dus-o salvarea. Dar nu are nimic, nu a murit.

Cu 10 minute intrai în clasă atât de fericită de soarele drag (ce bine că am scăpat de iarna asta mizerabilă care mi-a mâncat toate resursele…), plină de bucurii și dintr-o dată totul se blocase într-o buclă în care colega de cameră turuia “Ceva medicament… nu mai știu cum îi zice… ceva cu A… parcă, dar o știti pe Diana cum e…” Oare o știai? Ai știut vreodată ceva mai departe de ochii tulburători de albaștri în privirea mereu pierdută? Știai că nu era prima oară în ultimele luni când Diana iar striga mut Salvați-mă! Știai că  povestise râzând, ah, râsul pe care ajungi efectiv să-l urăști: „Știți, uneori când tata vine beat îi vine așa să mă bată și mă prinde de păr și mă lovește de pereți… „ Ți se întâmplă a mia suta oară să auzi povestea asta. Și tot rămâi pierdută evadând în dorul de copilul tău iubit mai presus de ceea ce credeai că e iubirea. Stai și te uiți tâmpă la toți. Ți se întâmplă a mia suta oară și eu tot nu poți să crezi. Nu poți să înțelegi. „Și Andreea e la dezintoxicare, știați?” continuă colega tirada. „Cum să fie la dezintoxicare, pentru numele lui Dumnezeu, e doar în clasa a 9-a?” „Pai da că doar și părinții ei se drogheză. …. Da, da și Ionuț s-a lăsat de școală. Oricum nu venea la ore. S- dus să stea cu taică-su. Îl bate, da cu cine să stea că maică-sa e în Italia? …”

… Nu cred, nu cred, nu-i adevărat.

Dar știi că e adevărat pentru că zilele trecute, când ai văzut tăieturile de pe încheieturile altei eleve, ai alergat disperată după psihologul școlii. Psihologul școlii e de fapt psihologul școlilor (n-avem resurse, știți prea bine, doar astea sunt vremurile) și ieri era chiar ziua în care avea activitate în altă școală… Și oricum n-ai ce face. O să o trimită la psihiatru, o să o îndoape cu medicamente care-i golesc privirea de viață și o să o trimită “cârpită” înapoi. Apoi o să declare că e un eșec… Pentru copiii ăștia nu mai e nici o speranță…

Ș-atunci visezi că cineva o să se trezească și o să vadă. Ministerul, parlamentari, președinți, oameni politici. Cineva! Oricine care ar putea schimba ceva. O  să înțeleagă că există școli la marginea orașului în care viața e pe anitidrepesive. O să vadă sătucele în care copiii cresc de capul lor neauziți și nevăzuți. Copii pentru care alcoolul, bătaia, înjuriile, abuzurile sunt normalitate. Copii lăsați în grija te miri cui în timp ce părinții plecați în străinătate adună bani și construiesc case în vis. Visezi că cineva se va trezi și va zice Gata! punând bazele unui sistem adevărat de protecție socială în care fiecare copil care nu poate fi îngrijit de părinți să-și găsească locul în familii care să-i respecte nevoile. Cineva care să vadă că sistemul de învățământ e doar o bulă imensă de săpun care o să împroaște în jur când se va sparge. Poate chiar cineva mânat de frica egoistă că acești copii vor pleca într-o zi din școala de la marginea orașului către centru. Dar care va face ceva. Oricine care ar putea să vadă cât de bolnavă este România și cum toate astea vor fi foarte clare și foarte la vedere pentru toată lumea în câțiva ani când acești copii vor ajunge pe străzi. Cineva care va înțelege că viitorul nostru (măcar pensiile și voturile dacă nu altceva) va depinde de ei. Cineva căruia să-i pese și de nevăzuții României. Cineva… Oricine…

…Povestea acestor copii e adevărată și deloc exagerată.  În fiecare școală din fiecare oraș din România acești copii există. Tot mai mulți în fiecare an.  Chiar dacă ne facem că nu-i vedem ei există. Poate că nu-i cheamă Diana și Andreea, Ionuț și Marius. Dar ei, și mulți alții, încă mai trăiesc urlând, lovind, automutilându-se, drogându-se, încercând să se sinucidă implorându-ne să-i vedem, să-i auzim și să-i iubim. Copiii aceștia există în școala de la marginea orașului. În fiecare școală, în fiecare oraș. În România.

Advertisements

21 responses »

  1. Nu numai la marginea orasului din pacate. Daca vorbim despre Cluj, de exemplu, am facut practica pedagogica in facultate in doi ani diferiti (ca eram pe doua materii) la Balcescu. Baile erau pline de seringi pe jos. Si e vorba de un liceu cu clasele V-XII, deci si cei mici erau expusi la asa ceva. Era la 2-3 ani de cand absolvisem un liceu si nu vazusem in viata mea un drog, asa repede s-au miscat lucrurile… Stiu ca subiectul tau nu era strict de consumul de droguri ci de violenta de acasa, dar mi-ai amintit imaginea aceea zilnica din toaletele din Balcescu, cu seringile de pe jos….

    • Raluca, nu e chiar la marginea orașului nici asta. Dar e la marginea…vederii noastre. Îți dai seama că dacă așa era la Bălcescu cu niște droguri interzise, cum e acum cu etnobotanicele legale??

    • Alina, scriu postarea asta în gând de vreo câteva luni dar efectiv am scris-o în câteva zile pentru că trebuia uneori să întrerup. Era prea greu. Și am șters vreo jumate de pagină despre alte cazuri pentru că m-am gândit că multă lume va spune că exagerez. Din păcate, nu. Sunt toate adevărate.
      Te îmbrățișez cu drag!

  2. Imi aduc aminte ca aveam o colega de clasa in scoala generala care venea la scoala cu vanatai pe tot corpul de la prea multe batai. O vedeam mai ales la ora de sport, cand ne schimbam de uniforma….Mi se rupea sufletul. Profesorii se prefaceau ca nu vad nimic…E foarte trist.
    Abuz emotional? Ce-i ala? Abuz sexual, incest? Impsibil! Neglect? Cine a auzit de asa ceva? E mult mai simplu sa vrei sa vezi ca toti copiii sunt fericiti…

    Sunt convinsa ca profesorii/educatorii observa elevii/copiii si pot spune multe despre ce se intampla in familia lor. Din pacate nu au cui spune. Intr-adevar Serviciile Sociale in Romania nu au autoritate…
    Gandindu-ma la cultura, civilizatie, autoritatea serviciilor sociale, multe dintre familiile prietenilor mei ar fi fost clienti fideli ai Serviciilor Sociale din alte tari mai evoluate, unde de exemplu abuzul emotional chiar se investigheaza, sa nu mai mentionez alte forme de abuz!

    • Camy, și dacă spui degeaba spui. În 99.9% din cazuri copilul va fi retrimis în familie, iar părinții abuzatori nu vor păți nimic.
      În copilăria noastră bătaia era ceva normal. Cel puțin în cercul de prieteni, colegi, vecini toți o încasam. Unii mai ușor,alții mai rău…
      Trist e că pentru mulți acest obicei se perpetuează și azi… și nu înțeleg de ce nu apare o dată un cadru legislativ care să protejeze copiii 😦

  3. Asa este, si nu e deloc o cheste de ieri de azi. Eram inca in bancile liceului (adica sa tot fie vreo 12 ani de atunci) cand o colega de clasa, victima a unui divort prost gestionat, incercase sa se sinucida de .. nici nu mai stiu cate ori, si nici daca a reusit in final. Ah! Si alti 2 colegi debilitati de exigentele cretine ale parintilor… Din pacate nu sunt doar supozitiile mele, la momentul respectiv cunosteam foarte foarte bine povestile lor.

  4. Hai sa-ti spun. Eu eram in clasa a zecea cand m-am lovit prima data de spectrul asta infricosator. Colega mea de clasa s-a sinucis. Cu otrava de sobolani. O fata ingrozitor de exuberanta si care provenea dintr-o familie revoltator de bogata. De ce revoltator? Pentru ca ea era singurul copil, avea material tot ce isi dorea si mai mult, dar nu avea parte de dragostea si intelegerea familiei. Acum cu ochi de adult stiu. Atunci mi-era greu sa ma apropii de fata aia, care locuia in oras singura intr-un apartament cu 5 (cinci!) camere, pentru ca parintii ei instariti de la tara s-au gandit ca tot comfortul acela ii va tine loc de mama, tata si prieteni. Fata era atat de disperata de companie incat fugeam toti de ea, era obsedant de “lipicioasa”… Pana cand s-a intamplat tragedia si am realizat toti ca biata fata ne cerea ajutorul tuturor si noi il refuzam sistematic, ne invada spatiul personal prea tare, era fortat de exuberanta ca sa fie placuta si sa se poata integra. Pana cand, prea obosita, s-a decis sa se opreasca din lupta. Deci exista tot felul de cauze si de contexte in care copiii isi lanseaza strigatele mute de ajutor pe care nu le aude nimeni decat poate cand e prea tarziu… Of ce m-ai mai speriat cu postul asta, cu atat mai mult cu cat intuiesc ca problema (aici nu stiu cum e inca, mi se pare destul de idilic) acolo e destul de grava, ce se stie e doar varful iceberg-ului… Ca de obicei, stii sa pui punctul pe “i” intr-un mod care ramane intiparit in mintea oricui te citeste!

    • O Doamne! Ce poveste dură :(…
      Mda, de multe ori ce pare frumos din fara nu e așa și “înauntru”.
      Da, e vârful iceberg-ului. În România, în câțiva ani numărul persoanelor cu tulburări psihice va crește alarmant….

      • Anca, nu sunt sigura daca tulburarile psihice vor creste sau insigurarea oamenilor si dorinta de a-i vedea mai “functionali” si mai productivi. Prognoza e tot aceasi probabil insa motivele sunt diferite (daca aud asta din gura Ministerului Sanatatii, e ca si cum am “invinui” oamenii ca se imbolnavesc. Daca aud asta din partea diferitilor specialisti, parca anul si pac o noua boala, pac un nou diagnostic si pac un nou sindrom in care putem plasa pe X si Y care pare “disfunctional”)

        E doar o chestiune de toleranta a adultilor sa decida si sa eticheteze ce e “normal” si ce nu. Uf, e patologic cat de mult ma deranjeaza pe mine personal patologizarea asta a vietii.

    • Simona, pentru o asemenea constelatie, in care un tanar e izolat in clasa, sau se comporta aberant adultii sunt responsabili sa verbalizeze, sa tematizeze si sa caute impreuna cu colectivul solutii. Nu poti deschide catalogul si turui mai departe lectia de matematica, atunci cand vadit unuia din colectiv nu ii merge bine. @ Anca, despre asta vorbeam mai jos ref. la competenta relationala pentru dascali.

      Cand unuia ii merge prost intr-un conlectiv, nici colectivul nu se simte bine. Numai si numai adultii pot prelua resposnabilitatea asupra unei asemenea situatii chiar si atunci cand adolescentii “par” destul de siguri pe ei si capabili.

      • Raluca, eu una nu îmi doresc “normalizare”. Iubesc copiii care pot gândi altfel, care ies din tipare chiar dacă nu sunt comozi. Mi-au fost dragi și înainte să fiu mamă.
        Dar copiii de care spun eu SUFERĂ. Și mie mi se pare că cer constant ajutorul și mă simt neputincioasă. Nu cred că ei caută acceptare, ci salvare.
        Uf, mi-aș dori tare mult să-i vezi ….

  5. Copiii arata clar simptomele unui sistem si mod de gandire educational bolnav (si aici vorbesc despre familie si institutii): se imbolnavesc pur si simplu si isi pun problema in mod existential – si dupa mine e gresit sa ii trimitem la psiholog, ca si cum acesta ar putea sa ii “repare”.

    Daca facem studii cu olimpicii si ne mandrim cu procentele de copii “functionali” si premianti, e la fel de legitim sa facem studii si cercetari si cu cei care, sacrificandu-si existenta arata clar ca exista o mare doza de lipsa de responsabillitate adulta acolo unde sunt copii nefericiti!

    In China exista un procent foarte mare de sinucideri in randul adolescentilor (11%) pe motive nu foarte departe de cele ale copiiilor romani: presiune din partea parintilor si a societatii / a scolii, lipsa de responsabilitatea asupra atmosferei din partea adultilor, incurajarea uniformitatii in loc de individualitate, lipsa de leadership empatic etc…

    China e totodata nr.1 pe mapamond dupa studiul PISA (studiu dedicat prestantelor scolare, “olimpicilor” cu alte cuvinte) la dresura scolara. Si dupa mine, aceste doua “rezultate” au mare corelare intre ele.

    In cazul in care ne dorim elevi functionali si rezultate olimpice la scoala in loc de a crea din sistemul educational spatiu in care ORICINE e VAZUT SI BINEVENIT cu dilemele sale existentiale (nu numai de psihologi saracii, ei trebuie sa indrepte ce clacheaza multi dascali la clasa!) si in care copiii primesc o sansa constructiva chiar daca nu au norocul unei familii functionale – atunci trebuie sa luam in calcul aceasta “triere” inumana, aceasta autoselectie.

    Am intalnit copii si in familii functionale, care din varii motive au avut experienta ca viata lor nu este de valoare pentru nimeni – si conclud ca viata nu are sens. E un semnal de alarma si am face bine sa il citim ca atare!

    • Raluca, îți mulțumesc mult de comentariu. Ca de obicei tu-mi deschizi ochii și spre alte perspective. Am o întrebare: dacă spui ca psihologul/psihoterapeutul nu-i poate ajuta pe acești copii, atunci cine ar putea (în afara de stat că pe el îl vizam). Te întreb pentru că acești copii, în lipsă de resurse, sunt trimiși la psihiatru. Care îi dopează. (să vezi adolescenți de 15-16 ani cu priviri goale e înfioarător). Deci ce se întâmplă acum clar că nu funcționează. Atunci, ce se poate face? (eu m-aș implica volutar dar chiar nu mai știu cum să ajut)
      Foarte interesante informațiile despre copiii din China (mi-ai dat o idee de viitor articol despre consecințele presiunilor familiei/profesorilor/sistemului). În cazul copiilor despre care vorbeam eu e doar abandon emoțional (uneori și fizic), mult abuz, multă lipsă de iubire, înțelegere, ascultare…
      M-ai șocat cu ultima fraza. Eu chiar cred că într-o familie funcțională asemenea lucruri (suicid sau tentativa de suicid) nu au cum să se întâmple. Poate dezvolți tu subiectul 🙂
      În afara subiectului: se mai ține workshop-ul de la Cluj?
      Îmbrățișări!

  6. Anca,

    Eu ma gandesc, desigur la ce putem face ca “nespecialisti” pentru a nu-i insingura intr-atat pe elevi incat sa recurga la asemenea decizii disperate. Si asta se cheama in ochii mei competenta relationala – cred ca dascalii fac bine daca se focuseaza pe acest aspect. Asta implica atat relatia cu tanarul/tanara aflata intr-o criza existentiala cat si capacitatea integrarii si conducerii colectivului de adolescenti (elevi) asa incat nici unul din ei sa nu fie “insingurat”. Am postat de mult pe blogul meu un film “Children full of life” – un dascal excelent care ii “intalnea” emotional pe copiii exact acolo unde aveau nevoie (in caz de deces al parintilor de pilda!): Asta cere empatie si putine cunsotrinte si interes in persoana adolescentului /copilului in loc de focusarea pe “elev”. Elevii sunt mai mult decat persoane care vin la scoala: au povestea lor, incarcatura lor emotionala, si nu au nici o vina ca ajung in constelatii destructive. Resposnabilitatea asupra bunastarii adolescentilor / copiiilor elevi intr-o institutie trebuie sa o poarte intotdeauna adultii niciodata copiii. Atunci insa cand, adultii nu reusesc sa preia aceasta responsabilitate, copiii se simt insigurati si iau decizii destructive. Thats the mecanism in ochii mei.
    Specialistul sau interventia psihiatrica isi are sensul ei desigur in cazurile de criza. Insa totul ar putea decurge mult mai putin dramatic (asa in proportia in care ai descris-o tu!) daca ar exista deja o relatie functionala dascal-elev. Asta cere antrenarea empatiei dascalului asa incat sa poata sa “vada” ceea ce probabil omit sa vada parintii sau familia. Asta nu cere mult, sunt instrumente simple si atat de umane – insa ne-am dezobisnuit sa facem apel la ele.

    Dupa mine e mai usor de scolat empatia adultilor decat cicatrizarea ranilor de la pulsul mainii!

    Despre cealalta tema, desigur pot dezvolta putin: lipsa de contact real cu parintii, in familii instarite si aparent functionale poate crea la fel de bine traume. Am intalnit in practica mea o familie de pilda, a caror baiat a primit material TOT ce si-a dorit mai ales ca era un copil “incapatanat” si “obtinea tot ce dorea”, la prima dezamagire din dragoste la varsta de 15 ani a incercat sa se sinucida. Parintii sai m-au intrebat ce e in neregula cu copilul si in discutia cu ei, ne-am orientat perspectiva la ce s-a intamplat in relationarea in familie in ultimii 15 ani. Rezultatul a fost o lipsa crasa de contact autentic si de interes din partea parintilor cumulata cu o gestionare proasta a frustrarii, pentru acest baiat, asta a fost talmacit la nivel existential: daca nu primesc ceea ce doresc nu mai are sens sa traiesc! Pentru baiatul acesta in speta, in spatele acestei decizii se ascunde stadiul emotional al unui copil de 3 ani. Nu e general valabil, vreau doar sa punctez ca neglijarea emotionala se poate intampla si in case fara alcoolici, drogati sau ipotecate!

    Despre workshopul de la Cluj – s-a amanat, fata care vroia sa se ocupe de organizare a renuntat din motive personale. Momentan nu am capacitati sa vin si la Cluj, pana la vara, apoi sa vedem – acum muncesc din greu pentur ca am fost aleasa in conducerea Famiylab International, si sunt mandra pana peste poate de increderea lui J.Juul.

    Uite aici, e urmatorul meu workshop de la Timisoara, apreciez mult daca il faci cunoscut :O) Thank you so much! Raluca

    http://desprejesperjuul.blogspot.com/2012/03/workshop-copilul-tau-este-competent-la.html

    • Raluca, din păcate nu e doar un elev: sunt 10 -15 într-o clasă de 30. Enorm. Problema lor nu e școala (deși are și ea tarele ei!), ci mediul din care evadează (marea majoritate sunt în clasa a 9-a și vin din altă localitate, locuiesc la rude, în chirie sau în cămin). Sunt copii (cel puțin 2 cazuri) care decid într-o dimineață să nu se mai ridice din pat și plâng fără întrerupere, copii care iau pumni de pastile, amenință că se aruncă de la etaj. Toate astea nu se întâmplă în timpul școlii. Părinții (da, părinții oriunde ar fi sunt singurii îndreptățiți să ia o măsură, profesorul doar poate să comunice mai departe dar nu are dreptul la nici o decizie) îi duc la psihiatru pentru că nu știu ce altceva să facă. Asta e pe scurt povestea, dar sunt foarte multe de spus, dacă te interesează subiectul mai putem discuta aici sau pe mail pentru că eu îmi doresc cu adevărat să-i ajut pe acești copii, dar nici nu știu cum, nici nu am pregătirea necesară.
      Felicitări pentru ceea ce faci, sunt sigură că ne vom întâlni și la Cluj 🙂

      • Anca, te inteleg si gasesc foarte buna ideea ta de a fi de ajutor!

        Si cred ca sunt multe cai si multe feluri in care poti ajuta fie profilactic fie in crize acute.
        Anul trecut am facut un stagiu de un an cu Jesper Juul impreuna cu muncitori de la protectia copilului de aici din Austria si am intrat in contact cu multe familii si cu multe povesti asemanatoare ca dramatism. De multe ori e nevoie de foarte putin ca sa “ajuti” – atunci cand sunt acceptati cei care sufera, sufera mai putin. Suferinta nu le-o poate lua nimeni insa a le da teren in care e “voie” sa suferi schimba modul de a suferi radical.

        Mai multe nu stiu nici eu – imi e greu sa generalizez dar pot pune resursele mele oricand la dispozitie si cred ca asta o poti face si tu cu brio Anca!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s