Despre “educație”, numai de bine (I)

Standard

De multe ori, nouă, adulților, ne e frică. Frică de ceea ce nu cunoaștem, frică de ceea ce nu e ca noi, dar mai ales frică de ceea ce nu putem controla. Ne e frică de libertatea copiilor noștri pentru că vedem în ea răbufniri viitoare în anii în care „îi vom scăpa din mână”, vedem ratări de care doar noi, părinții, suntem responsabili, vedem droguri, anturaj dubios și infracțiuni. Ne e frică de primul „nu” al copilului care abia învață să mergă, de primele rebeliuni, de păreri personale, de răsfăț, de prima notă mică (ah, Gigel de la 4 are doar FB-uri!). Așa că alegem să îi protejăm. Mai întâi îi învățăm, încet-încet că nu au drepturi, că vor fi iubiți doar dacă nu deranjează pe nimeni. Îi controlăm prin frică pentru că sigur așa vor învăța ce-i disciplina. Îi învățăm să stea în banca lor să fim sigur-siguri că vor fi apreciați.  Îi învățăm să se descurce singuri mai înainte de a ști să vorbească și ne lăudăm că sunt independenți. Îi dresăm să fie supuși și ne lăudăm că sunt cuminți. Îi abandonăm acolo alături de noi în goana după bani, în vremuri de criză în care ne zbatem să supraviețuim. Îi facem părtașii trăirilor nostre, deversăm în ei frustrări, neîmpliniri, neînțelegeri și neacceptări și suntem fericiți că „avem un suflet care să ne înțeleagă”.  Uităm mereu ce vîrstă au și ne lăudăm că sunt responsabili. Îi înecăm în teme, activități, obligații și ne lăudăm că sunt performați întrezărind cariere luminoase.  Îi învățăm să meargă cu turma pentru că ne e rușine că s-ar putea să fie altfel. Îi pregătim pentru o societate în care să-i fie bine societății.  Ca să-i integrăm. Și ca nu cumva să fie respinși. Pentru că în 20, 30 sau chiar 40 de ani noi asta am învățam. Că suntem iubiți doar condiționat, că suntem buni doar dacă  cei din jur decid asta. Nimeni nu ne poate acuza că nu vrem binele copiilor noștri. Ba chiar îl vrem. Ne întrebăm în nopți de nesomn cum să facem să le fie bine. Dar uităm un lucru. Că frica ne conduce. De prea multe ori gândirea noastră e încețoșată de teama de a nu pierde controlul, de lipsa stimei de sine, de lipsa acceptării și a respectului în care am fost crescuți de părinți care, la rândul lor, ne-au vrut doar binele. Iar părinții care mai târziu, în adolescența copiilor, pierd controlul sunt exact cei care se luptau mai abitir să-l dețină.

Advertisements

33 responses »

    • Mulțumesc mult, Monis! Ca de obicei am impresia că nu reușesc să transmit tot ceea ce vreau… Oricum ideea principală ar fi că ar trebui să avem mai multă încredere în noi și în copiii noștri.

      • Toti cei cu stima de sine scazuta credem asta :D. Dar tu ai reusit foarte bine. Si fara sa folosesti multe cuvinte.

      • * toti cei cu stima de sine scazuta credem ca nu scriem bine, asta vroiam sa zic. Nu ca nu scrii tu bine.. Of exprimarea asta :D.

  1. Da, e minunat cum ai povestit tu totul despre temerile noastre, ale parintilor. Articolul tau m-a determinat sa nu mai plec maine sa fac nu stiu ce treburi importante pentru servici, treburi care vezi doamne nu sufereau amanare si sa stau cu copiii cateva ore in plus. Multumesc, Anca!

    • Otilia, mă bucur că ți-a plăcut. Mai urmează episodul cu experiența mea personală și gata trilogia 🙂 Și eu prefer de multe ori să-mi petrec timpul cu fiul meu în loc să fac orice altceva mai ales că știu prea bine că în curând se va desprinde încet-încet, iar momentele pe care le avem acum vor fi doar amintiri.

  2. Mda, din pacate, multi parinti din generatia parintilor mei si-au crescut copiii exact cum ai descris tu mai sus. Spune-le acum cat de mult au gresit! Vor scoate aceleasi “arme” la atac…Ei nu mai pot/refuza sa-si asume responsabilitatea si sa se schimbe…Dar noi, copiii lor care avem acum copii, e minunat ca vedem greselile parintilor nostri si nu le ducem mai departe.
    E vorba si de cultura. Traiesc acum intr-o cultura total diferita, si doar distantandu-ma de cea in care am crescut, vad cu adevarat diferenta. E uriasa!

    • Exact, Camy! Chiar la asta mă gândeam zilele trecute văzând părinții prietenilor din copilăria și adolescența mea. N-ar recunoaște în ruptul capului că fiicele și fiii lor sunt părinți infinit mai buni, mai empatici și mai deschiși la minte decât au fost ei (plus că țin morțiș să-și impună părerea!) Păcat că sunt prinși în temerea asta de a nu fi depășiți de copii (că doar puiul nu învață pe găină, nu?)

  3. Foarte bine spus si foarte adevarat! Ceea ce mi se pare mie insa extrem de trist, nu e faptul ca parintii nostri nu recunosc ca noi am fi mai buni, ei au trait vremuri grele si nu mai pot fi schimbati acum la 60 de ani, orice le-am spune noi si oricum le-am explica, trist pentru mine e asadar, faptul ca multi tineri din generatia nostra, care au acum acces la atatea surse de informatie, carti, nu sunt preocupati in a-si creste copii altfel decat acum 30-40 de ani!
    Numai bine!

    • Ioana, bine ai venit pe aici. Așa cum ziceam mai sus foarte mulți părinți din ziua de azi au intenții extrem de bune, dar relaxare zero: li se pare că fiii/fiicele nu vor fi fericiți/fericite decât dacă au rezultate bune, că nu se pot descurca fără ajutorul părinților, că lucruri rele li se vor întâmpla dacă ies din tipare etc etc. Nu le e ușor să știi, dar toată presiunea merge pe copiii lor ceea ce numa’ de bine nu-i.
      Nu prea cred că generația părinților noștri a trăit vremuri mai grele ca noi, dar asta e altă poveste 😉

      • Da, se pare ca randurile mele au fost percepute prea vehemnt… Poate nu m-am exprimat eu bine….Sau poate doar experienta mea cu parintii tineri din jurul meu e mai nefericita… Oricum nu judecam pe nimeni, caci, nu am nici un drept, imi exprimam doar tristetea…. Se pare ca nu f bine 😦
        Salutari!

  4. @ Camy, nu-ti fie teama , copiii or sa-si *critice* parintii mereu…pana devin si ei parinti 😉 …eterna povara….
    @ Ioana…huh… nu generaliza .Nimic in +
    Permite-mi sa- ti corectez doar grafia…caci orto vine de la ..picior. 😉
    de, deformatia profesionala ma omoara cand vad o ~33 de ani cu. **preocupati in as creste copiii*
    @admin….good point but… ca parinte incepi sa te educi devreme – sa fii pregatit-sa nu ai un soc- caci puiul adus pe lume… face aripi si…guess what …zboara:) iar puterea exemplului e arta de a prelua de la parinti…. ce le aratam…
    * imi place cum scrii iar problemele ridicate ar trebui dezbatute de multi , multi parinti !
    bravo , J

    • Windwhisperer, mulțumesc că ai trecut pe aici.
      Na, de generalizat mai generalizez și eu că mă uit după mișcarea maselor, dar există foarte mulți părinți deschiși la minte de la care eu am învățat foarte multe. Da, ai dreptate puiul zboară și degeaba mai încerci să recuperezi când e prea târziu…
      Mulțumesc mult pentru aprecieri (blushing).

  5. Windwhisperer, trebuie sa recunosc ca mustruluiala ta nu mi-a picat bine 🙂 ! Dar de’ din greseli invatam ! Nu am generalizat am spus multi, nu toti, poate ar fi trebuit sa spun unii…Iar exprimarea mea a fost doar mai greoaie, chiar bolovanoasa daca vrei, dar nu gresita! Atunci cand urmaresti o idee iti mai scapa frazarea!
    Numai bine!

  6. .. in fine, trecem peste mostra de pedanterie windwhispereriana de mai sus si zic sa trec direct la subject 🙂 .
    Anca, stii ce ma seaca pe mine? Da` rau di tot asa? Preferinta asta pt copilul docil, timid, robotizat si implicita aversiune vis-a-vis de copilul expansiv, vesel, galagios, plin, explorator, sanatos! Zau asa, e epidemie in real world! Se impune autovaccinare! Ce zici, incropim un manifest?

    • Grați, manifestăm, manifestăm! Draga mea, copilul docil timid, robotizat are o mare “calitate”: NU DERANJEAZĂ. Și știi prea bine ce rău stă cu nervii națiunea asta….
      (să nu mai spunem că ești considerat părinte “bun” dacă ai copil “cuminte”)

      • Aici devin eu pedanta si intervin sa va deprim pana nu mai puteti: copilul docil, robotizat, “functional” este (cel putin in spatiul meu!) trimis la psiholog.Se gaseste intotdeauna o persoana adulta care sa suspecteze multe chestii care s-ar putea ascunde in spatele “functionalitatii”. Este susceptat de depresie infantila, de abuz sexual, este susceptat de autism sau cel putin de trasaturi autistoide este catalogat drept timid, incet, prost, neextrovertit, prea filozof si poate chiar lenes sau asocial. Pedagogii se vor stradui din rasputeri sa fie de “valoare” petnru acest copil – pentru ca raman cu mainile goale cu matematica pe care copilul asta o invata pe de rost si de nota 10 din clasa intaia deja – si atunci isi vor sufleca manecile si vor incepe sa ii modeleze personalitatea: sa il faca mai extrovertit, sa il faca mai “rau”, mai “sociabil”. Etc. Nicicum nu-i bine, fiti sigure!

        Daca, in anii 80 copiii incapeau in tipare de format A4 acum nu mai incap nici in format A8 si oricum ar fi nu e bine – se gaseste un specialist sa le darame personalitatea asa cum E in loc sa o recunoasca si sa o accepte.

        Nu spun cu resentimente ceea ce spun, e doar o constatare a mea ca e greu pentru un copil astazi sa faca pe plac. Ieri sotul meu lacrima spunand “atat de dragi imi sunt fetele noastre” si am spus “iti dai seama ce cadou este petnru viata lor cand parintii lor se lumineaza la fata cand intra copiii in camera lor si spun, bine ai venit asa CUM esti?”. Asta nu se intampla acolo afara in societate.

    • Ioana, stai liniștită, nu ai fost vehementă. Și eu eram foarte pornită împotriva unor părinți până mi-am dat seama că unii chiar nu știu cum să se descurce. Sunt mulți așa și am observat cu bucurie că unii doresc să fie mai buni, dar au nevoie de puțin ajutor.

  7. Ca sa-i fie bine societatii, trebuie sa ne fie bine noua, fiecaruia ca individ in primul rand. Numai atunci putem spune DA din suflet comunitatii si coopera la un “bine” comun.
    Din cate observ eu, o generatie care traieste dupa un sistem totalitar (in care indivizii au fost obligati sa spuna DA comunitatii cu orice pret) e o generatie in care se naste mult egoism si nevoia acuta de a spune NU societatii – si pentru mine e foarte logic ca e asa, desi indezirabil.

    Multumesc de articol Anca, il gasesc foarte cu capul pe umeri!

    • Raluca, eu sunt pentru copilul care “trebuie să-l spună pe Nu ca apoi să-l poată spună pe DA” cum zicea Dolto. Când am spus în text “a-i fi bine societății” mă refeream la foarte mulți indivizi: copii sau adulți care nu sunt deloc împăcați cu rolul lor și care acționează într-un anume fel doar pentru că știu că așa ceva se așteaptă de la ei, nu pentru că așa simt sau așa își doresc. În rest subscriu total la ceea ce a spus Grați mai jos.

  8. Ralu. Aici, toata lumea, dar absolut toata lumea se uita urat la copiii dinamici, explozivi, care eventual mai indraznesc si sa vrea ceva sau se opuna, implicit privirile alea urate sunt aruncate in mod deosebit catre parintii lor – “prosti educatori”. Rudele mele dragi, prietenii, vecinii, cunostintele, toti ofteaza si barfesc un astfel de copil. Si asta ma seaca, poate si in contextul in care copiii mei (mai ales Zulu) sunt dintre cei care-si fac cunoscute nevoile pana le ei in seama ori pana si le implinesc singuri, uneori clar nu in cel mai confortabil mod pt aceia care considera ca “a educa” inseamna “a dicta”, iar copilul “educat” ar fi un bun executant. Copilul asta conformist, lipsit de creativitate este mai mereu si preferatul profesorilor, pt ca nu rdica “probleme”.
    Eu una pot sa fac lesne diferenta dintre un copil linistit (“filozof” cum ii spui tu), ca, nah, asa-i el, si un copil care cere aprobarea parintilor pt absolut orice, pt ca altfel e tras de perciuni sau jignit daca actioneaza dincolo de aprobarea parintilor lui, copil care se urca cu teroare intr-un leagan sau un tobogan la varsta de 3-4 ani deorarece nu i s-a permis pana atunci, un copil pt care mediul, natura, oamenii, ceilalti copii in general reprezinta un pericol. Si uite asa copilul asta robotizat, apatic, introvertit sta mai bine pe banca langa si nu se misca de acolo .. ca altfel “cine stie ce i se intampla” sau ce lucruri inacceptabile e in pericol sa faca?
    Apropo de asta, tu stii, Ralu, ca eu nu cunosc in real life copil nebatut? Stii asta?
    Z umbla de-a busilea la 7 luni maturand tot parcul, s-a dat in tobogan singura inca de cand nu stia sa mearga in 2 picioare ( de la 9 luni, dar cu tot ce implica asta, cu urcat de-a busilea pe trepte, cu coborat, tot tacamul) in leagan de pe la 11 luni, catarat pe plasele mari din parc pana-n varful lor cam tot pe la varsta aia.. si uite asa am tot avut parte de comentarii ţâţâitoare si reputatie de parinte inconstient. Astazi face acrobatii la bara si la sol (de le sta unora inima-n loc), in fine, n-o sa mai detaliez dar e e clar fain dezvoltata – totusi, “spectatorii” inca mai ţâţâie. Mai putin si mai in soapta, e drept, dar tot..
    In fine, ce nu stiu ei e ca, la copii, motricitatea merge mana-n mana cu “psihicul” (cam d-aia ii si zice “dezvoltatrea psiho-motorie”) si implicit cu emotionalul, iar parintii astia “inconstienti” nu sunt chiar aceia pe care-i alearga cu eticheta, ci mai degraba ei insisi. Dezvoltarea asta psiho-motrica-emotionala devine baza acumularii tuturor cunostintelor, Zulu (3 ani si 6 luni) stie sa scrie si sa citeasca si are acum notiuni de engleza de se poate intelege un londonez get/beget fara prea mai dificultati.

    Stau acum asa si ma gandesc ca probabil asta ar fi singurul motiv pt care inca mai intru si mai schimb o vorba in virtual; ca aici mai intalnesc parinti care-s si altfel. Nu zic “mai buni”, oricum nu stii niciodata adevarul-adevarat de dincolo de tastatura, dar care au in mod sigur o deschidere si-o intelegere cu care functionez si eu. O sa-i numesc doar “mai treji”.
    Deci tot aia spun si eu, sa aceptam copilul asa cum e. Insa eu nu pot aproba nici in ruptul capului situatiile in care copiii sunt pactic dresati cu iubirea conditionata, cand si daca fac ce spun “stapanii” lor, iar de se misca putin, cat mai putin, de ar sta ca o mobila eventual.. atunci sunt copiii perfecti! (nu de alta, dar altfel ii alearga nemilosul “diagnostic” ADHD, nu stii?)

    • DA, DA , DA! Total de acord. Și eu caut în virtual grupul acela de mame pe care nu prea le văd în viața de zi cu zi, mame cu care să rezonez, cu care să pot discuta, să pot întreba ceva fără să aud “Ar trebui să-l pedepsești”, văzând în sfatul ăsta maximum de “educație pozitivă”.

  9. Grati, eu imi fac mereu cele mai negre fantezii despre realitatea locurilor de joaca a institutiilor si a familiilor din Romania si tu le confirmi – mi-ar place sa nu fie asa insa pe de alta parte, tu esti pentru mine “treaza” aia, parintele in care am incredere totala ca stie ce face si spune, asa ca mi-ai spulberat 3 din cele 5 farimituri de speranta ca ar fi altfel. Ceea ce nu inseamna ca, atunci cand everything sucks ca nu e mereu loc de progres (asta e restul meu de 2 farimituri de speranta).

    Asta ma intristeaza si cel mai dureros petnru mine e cand spui “Apropo de asta, tu stii, Ralu, ca eu nu cunosc in real life copil nebatut? Stii asta?” E nesanatos pentru toata lumea – pe de alta parte, noi suntem avantgarda nici nu ma gandesc ca intalnesc asemenea parinti in “main stream”. Niciunde in lume. Fiecare isi gaseste nisha lui in care poate functiona cu daune minime cred.

    Nu imi e imposibil sa imi imaginez ceea ce descrii tu pentur ca, la scala mai redusa cunosc asemenea “medii” si aici. Insa alarmant e ca asta e tonul general in spatiul pe care il amintesti tu.

    Well, acum ne-am deziluzionat si asta e bine – dez-iluzia e mai buna decat iluzia. Realitatea e cum e. Acum, in ce fel si in ce formula suflecam manecile sa facem ceva constructiv pentru noi si implicit pentur societate?

    • Gratii, cand vorbesc eu despre apropierea pozitiilor divergente, e exact ceea ce simt cand am in fata mod de relationare strain de mine.

      Suntem de muuuulti ani prieteni cu o familie care sunt de convingerea ca, o palma la fund sau pedepsele nu sunt defel daunatoare, ergo: si parintii respectivi au supravietuit.

      Nu imi cade greu sa fiu impreuna cu ei desi din punctul meu de vedere relatiile dintre ei nu sunt constructive pentru niciunul din membrii familiei. Dar imi sunt dragi si simt mereu, cand sunt cu ei impreuna ca sunt sigura pe ceea ce sunt eu, stiu sa ma articulez daca imi incalca limitele si in rest, copiii nostri se joaca frumos impreuna desi baietelul lor mai mare, de aceeasi varsta ca nr1 evita sa priveasca un adult in ochi: tactica lui e clara – se supune pana la momentul in care adultii nu mai sut in preajma si atunci se cauta pe el.

      Ce vreau sa spun, ca l-au bruscat o data pe cel mare in fata noastra (eram intr-un local cu totii) si cel mare a plans. Dupa ce s-a linistit, parintii, amandoi ne-au vorbit in detaliu despre filosofia lor “mai bine il lovesc acuma decat sa cada si sa se loveasca” (desigur ca sa se explice pe ei si sa-si verse constiinta incarcata).I.am ascultat si dupa ce si-au terminat oful le.am spus:
      “Uite, din punctul asta de vedere suntem diferiti in gandire si asta e ok.
      Nici unul din noi nu pare se simta acum vadit bine cu procedura voastra si gasesc ca e pacat. Imi sunteti dragi ca prieteni dar ca parinti va gasesc absolut necalificati si va rog din suflet sa nu asteptati aprobarea mea pentru felul cum il tratati pe Z.Daca sunteti de acrod insa nu vreau sa continuam pe tema asta acum dar va invit sa o reluam cu drag in alta formula.” Si asa a si fost, tatal (cel care ne e prieten de multi ani) m-a sunat dupa cateva saptamani si m-a intrebat cum sa procedeze intr-o chestiune cu Z.

      N-am ambitia sa ii salvez pe copii de parintii lor si nici sa pedepsesc parintii pentru ca nu sunt pe placul meu. Insa daca sunt invitata, atunci pot ajuta schimbari cat de mici ar fi ele.

      Have fun cu apropierea pozitiilor divergente intr-o relatie! Eu ador asta.

    • Raluca, și eu am prieteni cu a căror abordare nu sunt de acord. Asta nu mă împiedică să fiu prietenă cu ei. Ei știu exact care e vizunea mea despre educație dar nu le dau sfaturi, decât dacă mi le solicită, pentru că știu ce enervant e. Chiar zilele astea mă gândeam că am învățat tocmai de la tine că fiind empatic cu părintele ești mult mai de ajutor copilului. Mulțumesc 🙂

    • Si eu am prieteni, si oameni foarte, foarte dragi (legati de mine prin sange) care abordeaza nefericit relatia cu copiii lor – si probabil incepand de aici sunt atat de vehementa in a nu judeca alti parinti, oricum ar fi ei. Dar ma limitez in a-mi vedea de treaba mea (eu cu ai mei) si a-i lasa pe ei cu ai lor exact asa cum pot, si mai ales ma concentrez la a nu permite absolut nimanui sa-si creeze senzatia ca poate sa paseasca in tot ceea ce inseamna familia mea restransa.
      Ce e de facut? Mie mi-e usor, contextul meu este oarecum aparte, pt ca eu sunt des, foarte des intrebata ce parere am si ce ar fi de facut. In real life chiar am 2 urechi si o gura, aka ascult de doua ori mai mult decat vorbesc. 🙂

      Apropo de batut. Era vara, stam la rand la un dozator de lapte din piata, T avea vreo 5 luni si dormea dus in caruţ, Zulu se tot invartea de o umbrela imensa, greoaie. Si face cum face, ca umbrela gigant da sa cada peste adormitul din carut, eu nu mai stiu ce salt si rasuciri am facut, ca m-am pus repede sub ea, altfel ar fi strapuns burta lui T. Si eram in plin soc, de fapt abia incepeam sa respir usurata, desi facusem o intindere urata la niste muschi dorsali.. cand o femeie imi atinge timid bratul si ma implora direct sa nu-mi bat copila. Eu zambeam larg, spunandu-i ca sigur ca n-o bat! Si nu ma lasa, insista “va rog mult , sa n-o bateti”! O asigur iar, voiam de acum doar sa plec mai departe. La care femeia iar ma roaga.. si iar.. iar dupa ce s-a convins ca nu o sa-mi bat Zulufata, ma roaga ca nici sa nu-i spun ca a fost “rea”. “Si sigur ca nu-i spun”, o asigur eu pt a mia oara.. Plec. Abia apoi, cand am luat-o din loc, mi-au dat lacrimile. E ceva atat de natural aici sa-ti bati copilul, incat femeia respectiva a trebuit sa ma roage in halul ala de mult ca eu sa n-o fac.. Nu stiu.. da` iti poti inchipui?

      ps. Anca, Ralu, făcui prostia să ma recitesc – treceti cu vederea greşalili de mai sus, sunt doar di grabă si di tastare 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s