Abuzul verbal

Standard

Dacă ar fi să aleg între abuzul fizic și cel verbal aș alege, cu siguranță, bătaia. Acolo se văd urmele și măcar oamenilor le e milă de tine. Abuzul verbal te înnebunește și urmele lui sunt invizibile. Nimănui nu-i pasă.

Cu mărturia unui fost pacient începe capitolul 5, despre abuzul verbal, din „Toxic Parents” de Dr. Susan Forward. (am căutat pe net să văd dacă există tradusă în română, dar încă n-am aflat). Ce denumește Dr. Susan Forward abuz verbal? Atacuri verbale frecvente la adresa înfățișării, inteligenței, abilităților sau valorii umane ale copiilor. Și cei care abuzează verbal? Cei care își rănesc constant copiii jignindu-i („nu ești bun de nimic”, „faci numai prostii”), punându-le etichete negative și denigratoare („ești prost”, „ești fricos”, „ești incapabil”), cei care distrug permanent încrederea copiilor sabotându-le fiecare acțiune în numele perfecțiunii („nu poți face nimic bine”, „de ce nu poți mai mult?”) cei care folosesc umorul, sarcasmul jignitor (pe care un copil nu-l percepe așa; dacă un părinte îi spune, în glumă, copilului că-l lasă în pădure, acesta chiar crede), părinții care se transformă în limite ale copiilor „nu poți fi mai bun/mai fericit/mai împlinit decât mine, părintele tău!” și nu în ultimul rând cei care le spun copiilor „mai bine nu te nășteai”.

Nu era de ajuns faptul că mă tachina, dar uneori chiar mă speria când îmi spunea: „Copilul ăsta nu poate fi al nostru, uită-te la fața lui. Pun pariu că l-au schimbat la naștere. Hai să-l ducem înapoi la spital să-l schimbăm cu cel adevărat.” Aveam doar 6 ani și chiar am crezut că mă vor părăsi la spital.

Și ăsta e doar capitolul 5…

Advertisements

20 responses »

  1. Mi-am adus acum aminte, in Ro fiind cu fetele, exista “traditia” pe care eu am uitat-o intre timp, cu tonul de joaca de a le spune copiilor “vii cu mine?” “te iau cu mine” etc. Fetele mele n-au stiut sa inteleaga gluma proasta si de cele mai multe ori se incruntau. Pana cand am intervenit eu “nu te speria, uchiul Gabi nu vrea sa te ia cu el, face doar glume pentru ca nu stie ce altceva sa iti spuna din drag.” Si s-a oprit binevoitorul.

    Dar sunt abuzuri, cu cele mai bune intentii!

    • Din păcate de cele mai multe ori în spatele abuzului verbal există cele mai bune intenții, dar cu cele mai dezastruoase consecințe…și nouă, ca națiune, ne este foarte greu să ne “recalibrăm” discursul.
      Raluca, în altă ordine de idei eu rămân interesată de un workshop la Cluj, dar se pare că sunt cam singura :(… (dar mai dau sfoară-n țară!)

  2. Sa stii ca asa vad si eu; unii isi tortureaza psihic copiii dar se mandresc ca nu ii bat, altii ii lovesc dar ii si injosesc verbal, altii doar lovesc scurt, apoi tac vinovati.
    A lovi mut ii traduce copilului neputinta ta – sigur ca il si umileste si pe el (de obicei daca se-ntampla sa fie cu spectatori), dar inainte de toate tu, adultul/ parintele/ sau ce-oi fi te descalifici in fata lui.
    Dar a-l jigni/ injosi constant efectiv il mutileaza psihic, emotional.

    [Din cauza unor niste circumstante date, m-am tot gandit zilele astea daca TOTUSI as interveni cand un parinte isi loveste copilul (fizic sau verbal). Si-mi dau seama ca in realitate il ajuti pe agresor doar daca il poti determina sa-si doreasca sa FIE altfel, nu doar “sa nu mai faca”. Iar asta nu se poate repara printr-un apatic “don`t”! (Intr-adevar, cel mai adesea nu-ul este spus ca o datorie fata de sine – foarte fain o zicea Raluca J intr-o discutie din acelasi registru)]

    • Grați, până să se descalifice părintele în fața copilului, răul, uneori ireparabil, a fost făcut.
      Da, de la Raluca am înțeles și eu că “don’t” ăla e apă de ploaie și cred că de multe ori părinții rămân fără strategii. Dar asta nu înseamnă că nu ar trebui să le mai caute. Și că nu ne iasă mereu bine, că mai greșim, că ne simțim depășiți e ceva absolut normal.
      (eu am rămas cu un gust amar după zilele astea – nu știu e ceva în aer, că parcă toată lumea e cu susu-n jos – când am auzit din ce în ce mai mulți părinți care-și ceartă copiii în public, care nu mai au răbdare, care par și sunt epuizați; urâte vremuri…)

      • Anca, eu spun ca cel lovit (si atat) isi descalifica agresorul ca autoritate, model, competenta in discliplinare, etc. Insa cel agresat psihic, emotional, jignit (verbal) in mod constant ajunge din pacate sa se descalifice pe el insusi. Imi conturam oarecum “preferinta” intre cele doua rele..

        In orice caz, citeam la R Vincent ca agresatul interiorizeaza tratamentul care i se aplica, in preadolescenta si in adolescenta se revolta impotriva metodelor, ca la 3-4-5 ani dupa sa aplice el insusi ceea ce a interiorizat (asimilat inconstient) atata amar de timp..

  3. Ai lovit o coarda sensibila tare. Eu n-am fost abuzata de catre ai mei (bine, daca nu pun la socoteala cicalelile maica-mii si aprecierile de genul “ti-ai uscat ciorapii pe butoi”, ceea ce m-a lasat toata viata cu impresia ca printre picioarele mele trece trenul – desi realitatea e departe de asa ceva, haha, dar mi-au trebuit 30 de ani sa scap partial de complexul ca-s cracanata), in schimb am avut un trio de verisoare (fetele fratelui maica-mii) care erau pacostea pe pamant. Profitand din plin ca eu eram un copil timorat iar ele o “haita”, ma aduceau in pragul nebuniei cand se raliau impotriva mea. Eu nu concepeam a fi rau doar de dragul de a-ti bate joc de cineva, asa ca puneam la suflet tot ce spuneau (si nu erau lucruri usurele pentru un copil), culminand cu faptul ca pe la vreo 6 ani mi-au spus (cu o rautate nedisimulata) – “tu nici macar nu stii, dar esti adoptata, nu ti-ai dat seama de ce nu semeni cu nimeni din familie?!!!” A durut atat de rau ca n-a mai contat ca semanam leita cu tata, ani buni de zile am avut samanta indoielii rozand la psihicul meu, pana cand pe la vreo 10-11 ani am rabufnit si i-am intrebat pe ai mei. Care iti dai seama ca s-au uitat la mine ca la un extraterestru auzind gogomania… Bine, pana la urma mi-au aratat ca la toma necredinciosul poze cu mama gravida, cu mine nascuta in spital (noroc ca semanam cu varianta mai “adulta”, am stiut clar ca eu sunt aia), si pana la urma m-am calmat. Dar undeva in coltul inimii, indoiala aia si paranoia a sapat niste rani adanci care nu se mai vindeca. Asa ca realizez pe de-antregul puterea pe care o are cuvantul, poate pe undeva e mai mare decat puterea ciomagului, ranile fizice se mai vindeca, dar cele psihice raman cu sechele pe viata. De cand am copii am o grija aproape obsesiva sa nu le pun etichete, de multe ori cand Robbie face cate o nazbatie si facem timeout (adica stam anadoi “la scari” si povestim ce n-a mers bine) trebuie sa fiu foarte atenta sa fac distinctia intre “ai facut un lucru rau” si “ESTI rau”, intotdeauna le explic ca ei, prin natura lor sunt buni, chiar cei mai buni copii, dar ca uneori lucrurile ne scapa de sub control si se mai intampla pocinoage. Sunt atenta cand povestesc cu altcineva despre ei, de obicei povestesc intamplari, nu fac judecati, nu emit etichete la adresa lor, ca sa nu si le insuseasca… A fi parinte e lucrul cel mai frumos din lume, dar si cel mai greu, din cauza asta cele mai multe abuzuri de orice fel se intampla in familie… Foarte frumos ai scris!

    • Da, Simona, uneori banalele “tachinări” pot aduce ani întregi de îndoieli, temeri și stres. E un rău atât de perfid tocmai pentru că nu pare deloc nociv. Dar e.
      (mulțumesc pentru aprecieri, mie mi se pare tot timpul că nu scriu inteligibil, parcă îmi tai cuvintele, că scriu pe fugă, trunchiat și că celorlalți li se pare haotic; probabil că mi-e teamă de cuvinte 😉 )

  4. Pfff, am si eu o colectie de traume de astea… nici nu cred ca sunt in stare sa mi le amintesc pe toate. Dar doua imi revin mai des in cap: 1. am auzit-o pe mama spunandu-i cuiva (poate si mie?!) ca o educatoare de la gradinita unde mergeam ar fi vrut sa ma infieze si pana la majorat m-am tot temut ca o sa ma dea de acasa; 2. toata copilaria mi s-a spus: “o sa-ti manance cainii din traista daca nu… inveti, muncesti” etc. Groaznic cum raman urmele astea de adanci si ce consecinte dezastuoase au asupra adultului de mai tarziu.
    Sambata am avut parte si live de o reprezentatie de genul asta:
    http://iulianulsantiago.blogspot.com/2012/01/mostenirea.html

    • Dacă adulții ar pricepe cât de puternic și de serios percep copiii și amenințările și tachinările/glumele/sarcasmul poate le-a lăsa deoparte. Pentru copii totul e exact așa cum se aude fără conotații, interpretări și mesaje ascunse.
      Mulțumesc, Monis!

      • Mama are si cu Santiago un fel de comentarii ce nu-si au locul, desi a evoluat mult de acum 35 de ani cand eram eu mica. Este evident ca nu-si da seama ce impact au cuvintele si de fiecare data cand ii atrag atentia, ramane destul de uimita. Si-mi spune ca ea doar glumea. Si eu incerc mereu sa-i explic ca un copil de 2 ani habar nu are ce e aia gluma. Ma bucur totusi ca e dispusa sa ma asculte si ca e inteligenta si baga la cap.

  5. Monis, cred că doar părinții cu probleme psihice fac rău intenționat copiilor lor. În rest intențiile sunt bune și tocmai de aceea răul nu e vizibil.
    Și eu mă lupt cu discursurile bunicilor, cred că toată generația noastră a fost crescută așa…

  6. Anca subscriu. Mama mea, desi a inteles acum la batranete foarte multe, si o intereseaza munca mea, o intereseaza sa fie o mama si o bunica mai buna imi marturiseste: imi dau tot posibilul, tu esti o mama de o mie de ori mai buna decat am fost eu si sa stii ca la batranete e asa de greu sa iti schimbi “metehnele”. Pe mine m-a uns la inimima faptul ca recunoaste si vrea sa faca efortul sa schimbe ceva. Atunic cand nu-i reuseste e ok pentru mine, stiu ca vrea si nu intotdeauna are instrumentele necesare.

    Cu drag, Raluca

  7. Offf… cate amintiri imi vin. De la “e vina ta” pentru o gramada de chestii (unele intamplate cand nu ma nascusem) la “esti asa si pe dincolo”. AM fost un copil pentru care erau importante cuvintele, un discurs bine tinut ma destabiliza usor, dupa cum niste vorbe cu tact ma imbarbatau strasnic.

    Din pacate,rudelor mele le-a lipsit tactul. Ca adult, realizez acum ca multi se refugiaza in spatele unor cuvinte dure “daca faci asa, imi iau mana de pe tine”. Se ascund acolo pentru ca se sperie, nu stiu ce s-a intampla “daca”, sunt scosi din zona lor de confort si se simt pierduti.
    Din copilaria mica, cel mai mult ma dor “Pe cine iubesti?”, urmate de predici daca nu iubeam mai mult pe cineva.
    Pacat ca nici acum nu le-a trecut. Mama i-a zis fiicei mele “Lasa ca vine celalalt copil, si n-o sa te mai iubeasca mami pe tine”. Ea sustine ca i-a spus in gluma, si in gluma zice multe lucruri, dar stie cum e cu glumele repetate? Alea nu mai sunt glume.

    • Xelomon, atât de bine ai punctat cu zona de comfort…O cunosc foarte bine, precum și incapacitatea/teama de a ieși de acolo. E izvorul multor vorbe dureroase din păcate…
      Și eu mă mai cert cu adulții din jurul meu când vine vorba de discurs (și parcă uneori numai mă cert) așa că te înțeleg prea bine, dar nu te da bătută (eu întotdeauna îl plasez pe adultul cu vorba în situația respectivă și îl întreb el cum ar face față propriilor vorbe; așa se mai trezesc și ei…)
      Te îmbrățișez cu drag, îți doresc multă putere!

  8. Pingback: “Toxic Parents” – câteva citate | copiicuochidepoveste

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s