“Când părinții se despart”

Standard

Pe lângă drăguțele căutări cu care se ajunge pe blog am parte și de unele foarte triste (postarea cu Dilema ar fi responsabilă). Despre copii, părinți și divorț,  rupturi dureroase, doruri de părinți. Așa mi-am adus aminte că am citit „Când părinții se despart” a prea pomenitei, aci pe blog,  Francoise Dolto (Editura Trei, traducere Magdalena Popescu și Smaranda Bedrosian; mulțumesc pe această cale Editurii Trei care s-a preocupat și de dezvoltarea atenției, coordonării, gîndirii logice legând, pe la jumătate, o bucată de carte cu capul în jos și solicitându-mi aceste abilități la maxim). Este cartea lui Dolto cu care sunt cel mai puțin de acord, dar lucruri interesante am găsit multe. Notez o parte din ele aici în speranța că poate vor fi de folos cuiva (ca de obicei tot ce e în italics e citat din carte) și începem cu explicația autoarei care și-a organizat cartea ca un dialog-interviu cu Ines Angelino (voi cita și întrebările acesteia)

„Anumiți părinți, dintre care unii își rataseră viața conjugală au putut analiza, împreună cu mine, întoarcerea refulatului din propria copilărie, legat de separarea părinților și de tăcerea impusă aceste încercări. De aceea cartea este scrisă și pentru părinți, și pentru copiii lor.” (ceea ce iubesc eu la Dolto este fervoarea cu care luptă împotriva oricărei tăceri pentru că aceasta nu anulează sentimentul/experința negativă, ci le îndeasă mai tare în ființă pentru a le scoate apoi în forme care mai de care mai sinistre)

Pe tot parcursul cărții Dolto face deosebirea între soți și părinții: copilului trebuie să i se explice că soții sunt cei care divorțează, iar îndatoririle lor de părinți rămân la fel ca și până acum (și ar trebui să rămână): „(…) părinții ar trebui să le explice deosebirea dintre angajamentele reciproce ale soților și angajamentele părinților față de copii”

„Esențial este ca toți copiii să fie avetizați la începutul procedurii despre ceea ce s-a decis, chiar dacă e vorba despre copii care nu știu încă să meargă. (…) Un divorț este la fel de onorabil ca și o căsătorie. Altfel, tăcerea ce se așterne în jurul evenimentului înseamnă pentru copii că este <o murdărie> sub pretextul că a fost însoțit de suferință. Or, atunci când suferi din cauza unei fracturi la picior nu ascunzi de ceilalți faptul , ca și când ar fi vorba de <o porcărie>.”

“Ines Angelino: Ai scris că este important ca părinții, în clipa când își anunță intenția de a divorța, să spună că nu regretă nașterea copilului.

Francoise Dolto: Este într-adevăr important pentru că, altfel, copilul are impresia că ei regretă tot, de vreme ce vor să-și anuleze cuvântul dat. (…) Copilul are nevoie ca fiecare dintre cei doi părinți să-i spună: <Nu-mi pare rău că m-am căsătorit, chiar dacă acum este greu de divorțat, deoarece te-ai născut tu și fiecare dintre noi este atât de fericit că exiști, încât ne certăm care să te aibă mai mult.>”

„Destui copii se simt vinovați de divorț <N-ar fi trebuit să vin pe lume. N-o să mă căsătoresc niciodată, ca să fiu sigur că nu voi face nefericiți alți copii.> O asemenea culpabilitate apare în perioada pubertății. Este culpabilitatea de a te fi născut în acel cuplu.” – etapa culpabilității va apărea sau se va accentua în perioada adolescenței când copilul provenit dintr-o familie divorțată se va implica într-o relație de dragoste.

Copilul trebuie implicat de la început în divorț: nu în certurile, jignirile partenerilor, ci în comunicarea deciziei de divorț la care ambii părinți trebuie să fie prezenți.

Chiar și o a altă persoană ar putea să discute cu copilul despre divorț,  spunându-i: „Sunt niște probleme, de când părinții tăi s-au despărțit. Ți-e greu să-i iubești pe amândoi, căci crezi că unul dintre ei este mai nefericit decât celălalt și că acest celălalt l-a făcut nefericit pe primul.” Ca în oricare situație, nu doar în divorț, copilul nu trebuie responsabilizat pentru acțiunile, sentimentele, expriențele părinților și, în nici un caz, acesta nu trebui să-și asume, după divorț, rolul părintelui discontinuu (este temenul ales de Dolto pentru a desemna părintele cu care copilul își petrece mai puțin timp.)

Cam atât că iar am impresia că nu reușesc să transmit ceea ce doresc (ca la orice recenzie). În linkul cu Editura Trei găsiți prezentarea cărții, cuprinsul și câteva citate. Cartea e de citit, dar vă doresc să nu aveți niciodată nevoie nici de ea, nici de postarea asta.


Advertisements

12 responses »

  1. Divortul dintre parinti nu ar trebui sa insemne si divortul dintre parintele care pleaca si copil. Ori asta e printre cele mai mari temeri in randul copiilor de parinti divortati. Salome scrie si el f fain pe tema asta.

    • Grați, ai dreptate și ar fi atât de multe de spus (pe mine atât de mult m-au impresionat divorțurile VIP, mai ales ăla cu fetița de 4 ani, care au făcut ping-pong cu copiii). Și copiii aceia care sunt pe post de fileu (na’ că numa’ vocabular de tenis am!) într-o relație care la urma urmei ar trebui să fie între 2 adulți. În fine, din afară e ușor, probabil că acolo, în situația aia nu se mai prea gândește rațional.
      Cine e Salome? Nu am citit, dar m-ar interesa.

    • Da, da, Raluca, recomandă-mi că îmi place. (Citesc ce mi-ai dat, dar așa printre picături. Îmi place!). Carțile de care spui sunt traduse în engleză?
      Uite, tu ar trebui să scrii despre divorț (și dacă scrii vreo 2 ani, tot nu epuizezi subiectul)

  2. Grați, nu știu de ce ți-a intrat comentariul la moderare, probabil din cauza link-urilor.
    Am intrat pe fuga pe blogul tău și mi-am dat seama de unde îmi părea numele Salome cunoscut: de pe damaideparte.ro. Revin cu opinii și aci și la tine 🙂

  3. Ce anume te-a facut sa scrii “Este cartea lui Dolto cu care sunt cel mai puțin de acord”?
    Nu c-as pune cartea asta la icoana, cu busuioc :), sunt curioasa in ce constau motivele tale.

    • Mamițuni, nici eu nu o pun de icoană numa’ și numa’ pentru că nu-s genul iubitor de icoane. Dar a fost într-o vreme „preferata” mea în materie de psihologie (pentru apropierea de Lacan și de Freud –mi se pare că vremea lui Freud nu a trecut chiar de tot așa cum se cam aude azi – pentru că a fost printre primii autori care tratează psihologia copilului pe care eu i-am citit, dar mai ales pentru că mie mi-a deschis enorm ochii). Bun. Acum să spun ce nu mi-a plăcut cu mențiunea că este opinia mea legată de creșterea copiilor, că dacă eu gândesc așa asta nu înseamnă că cine nu gândește ca mine e din start „defect”.
      Pentru că susține maturizarea prea timpurie – și forțată – a copilului. De genul: gata, de la nuș ce vârstă te descurci eu, mamă-ta, sunt iar femeie. De parcă nu poți să fii și una și alta. Tot din seria asta lași copilul în camera lui să plângă, să se descurce că tu, femeia, stai în dormitor cu soțul/partenerul. Eu văd ceva de genul și mama și tatăl sunt alături de copil că sigur la vârsta facultății nu mai trebuie să-l ții de mânuță. Astea-s câteva exemple care cică ar fi motive de divorț. Și aici am simțit influența credințelor vremii ei în care femeia, și numai ea, era responsabilă de eșecuri (și cam responsabilă pentru tot). Mi s-a părut deplasată legătura dintre traumele psihice și unele boli (deși eu sunt adepta acestei „teorii”, dar nu cred că doar pentru că tatăl își anunță fetița că divorțează, aceasta devine sterilă, etc etc. Nu mi-a plăcut afirmația cum că un copil are o datorie față de părinți pentru că el/ea i-a ales (respectul față de părinți=respect față de sine). Culmea ea militează împotriva identificării părintelui cu copilul –scriu chiar acuș și despre asta – dar susține identificarea copilului cu părintele. Ar mai fi multe … pentru anul 2012 mi se pare puțin depășită. (adică din 1988 de când a scris ea cartea, părinții au mai crescut puțin). Dacă dau toate astea la o parte pe mine Dolto continuă să mă fascineze.
      Ai citit cartea?

  4. Pingback: Lingvistice | copiicuochidepoveste

  5. Anca, perfect de acord cu tine – n-am citit cartea inca, dar ma refer ultimul tau comment. Cred ca venirea unui copil e cumva si proba de foc a cuplului – unele se sudeaza, altele se exorcizeaza, relatiile se cern, raman in picioare doar alea care se vor neaparat si care sunt, deci, mai puternice.

    Cred ca majoritatea neintelegerilor de dupa venirea copilului vin din neasumarea rolurilor; ai copil – esti parinte, gata, nu mai poti fii ca inainte, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat! Poti mima, dar e o minciuna. and that`s a fact! Esti si mama si femeie – si tata si parinte. Asta e realitatea.. Toate au nevoie sa fie imbinate, nu luptat spre a le separa – de genu` ca “acum is femeie, acum mama”. Dar nici in extreme “sunt doar femeie” sau “doar mama”. Pardon pt cine-si facea unele iluzii, dar chiar nu cred ca e posibil.
    Dupa ce ai devenit parinte altfel privesti lucrurile, altfel le valorizezi, altfel te misti, altfel vorbesti, altfel faci dragoste, altfel te asezi pe scaun la o cafea alaturi de priene. TU esti altfel, viata ta e altfel si totul in jur se transforma. si e firesc. (as boldui aici “e firesc”, da` n-am instrumentu` 🙂 )

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s