Agendă încărcată

Standard

„Și traiul ar fi fost ușor,

Fiindcă ilustrul profesor

Îl îngrijea ca pe-un odor (…)

Dar unde-i soare e și nor:

În casa, domnul profesor

Avea un mic calculator

Și programa cu el de zor.

Era ceva îngrozitor:

Pe azi, iubitul meu tenor,

Ai un program încântător

La opt te duci la croitor,

La nouă mergem la coafor,

La zece ascultăm un cor,

La unu, masa (un cotor

de varză coaptă în cuptor),

La două facem noi un cor,

La trei plimbare cu Azor

(un cățeluș ascultător)

La șase țesem un covor,

La șapte la televizor

E filmul <Crimă și Amor>,

La opt te duci în dormitor

Și te așezi frumos în pat

Pe azi, așa ești programat

De micul meu calculator.”

(Gellu Naum „Cartea cu Aplodor”)

 

–        Și îi place fetiței tale la balet? am întrebat-o pe M.

–        Îi place că nu are încotro.

–        Cum așa?

–        Păi plânge de fiecare dată când trebuie să meargă și îmi spune că nu vrea…dar… asta e…

–        Și de ce o duci dacă nu-i place?

–        La vârsta ei nu știe ce vrea, nu? Dacă mai târziu o sa-mi reproșeze că nu i-am descoperit nici o pasiune?

 

și dacă M. are dreptate?…

 

Advertisements

15 responses »

  1. Nu stiu daca M are dreptate sau nu. Timpul o sa arate. Eu nu-mi fac planuri de viitor pentru copiii mei. Poate si pentru ca eu cred in soarta, destin si nu am nicio intentie sa intervin. Si ca orice ni se intampla, se intampla pentru ca asa trebuie, cand trebuie, oricat as incerca eu sa schimb lucrurile. Asa ca deciziile legate de copii le iau in functie de ce simt. La varsta pe care o au ai mei acum, pentru mine conteaza doar sa se simta ei fericiti cu ce fac (aici depinde si de posibilitatatile pe care le am).
    Mi s-a spus si mie, legat de suzeta (fac ce fac si tot aici ajung) ca o sa-mi reproseze Daria cand o sa fie mare si o sa aiba nevoie de aparat dentar, ca nu i-am scos-o fortat. Ei bine, eu simt ca daca as forta-o acum sa renunte, cand o vad clar ca nu e deloc pregatita, ar fi atat de traumatizanta experienta asta pentru ea, incat nu se stie cum o va afecta in altele mai tarziu – relatii, atasamente, dependente. Asa ca prefer sa-mi reproseze purtatul aparatului dentar decat sa sufere pe viitor, fara ca macar sa-si dea seama de unde i se trage. La fel si cu gradinita. Mi s-a reprosat ca as lasa prea mult de la mine si ca ma manipuleaza (tot de Daria vorbesc, care refuza sa mearga la gradinita). Sincer, sunt recunoscatoare ca trebuie sa mai stau acasa si pot s-o tin si pe ea, pana capata ea incredere sa mearga cu bucurie acolo, asa cum merge Vladut (Vladut e primul an la gradinita si are 5 ani). Am spus de posibilitati – daca nu as fi putut sta cu ea acasa, ar fi mers si ea la gradinita, impotriva vointei ei. As fi incercat cumva sa-i inteleg supararea, s-o consolez,. i-as fi aratat cat de rau imi pare ca nu pot sa-i respect dorinta. Si cred ca in final ar fi fost bine.

    • Uite de aia îmi place mie blogul ăsta: că în sfârșit întâlnesc oameni care gândesc ca mine! Despre presiunea celor din jur mă gândeam să scriu în postarea următoare că și pe mine mă chinuie subiectul. Dar te înțeleg PERFECT! Și eu așa gândesc: că au copiii un ritm al lor și știu să ne spună ce e bine pentru ei (mie mi-e teamă doar că nu-mi dau seama tot timpul de asta). Foarte bine faci că nu-i presezi să facă nimic și eu atât îmi doresc pentru băiatul meu: să fie fericit. Despre suzetă nu mai zic nimic…al meu tot cu ea, dar în schimb pe cei din jur i-a apucat, la comandă (tocmai a împlinit 3 ani și se pare că ăsta e un motiv numa bun de impus reguli), ideea îmbrăcată în sfat binevoitor: “Trebuie să renunțe la suzetă”. (chiar și la grădi mi-au sugerat că poate ar fi bine…în acestă vacanță…etc). Și copilul mi-a spus în felul următor: “Nu sunt pregătit să o las pe suzi”. Eu ar trebui să fiu fericită că își poate exprima atât de bine nevoile, să nu mă mai stresez și să-i las pe cei din jur să vorbească singuri.
      Te îmbrățișez cu drag, dacă o fi nevoie de aparate dentare, om vedea noi atunci că nici eu nu îmi fac planuri și nici nu mă stresez în avans 🙂

      • astept postarea despre presiunea celor din jur, exact gandurile astea le am acum si cum reactionam noi deseori neadecvat in relatia cu copilul tocmai din aceasta cauza.

    • La mulți ani, Monis, mă bucur că ne auzim cu bine și în 2012. Cât despre explicație…când Delfinul refuza ceva (de ex, îmbrăcatul) eu tot timpul îi spuneam: “Aștept până ești pregăti”t (într-o fracțiune de secundă mă și anunța că e pregătit). Așa s-a obișnuit să îmi spună și în alte situații că e/nu e pregătit. În schimb doar mie îmi spune că nu e pregătit să renunțe la suzi pentru că deși are doar 3 ani a învățat o lecție dură: n-are rost să-și răcească gura de pomană. După ce a auzit destule “Vaaaaaaaai, dar ești băiat mare, vaaaaaai dar e rușine, hahaha, uite la tine” nu prea mai are chef de dat replici. Plus că binevoitori i-ar spune: Dar TREBUIE să fii pregătit.

  2. Partial, prietena ta M. are dreptate. Desi si eu sunt genul de parinte care prefera sa se utie stramb lumea la ea decat sa bage pe gat copiilor ceva pentru ca “asa trebuie”… Dar una din singurele chestii la care taica-meu a insistat tare mult a fost pentru mine cand eram copil sa merg la pian. Ori pianul mi-a (relativ) placut, dar profesoara era o domnisoara batrana si maniaca care m-a bagat in toate bolile, cand era de mers la pian zici ca mergeam la spanzuratoare. Acum, adult fiind, imi pare rau ca nu m-am tinut mai mult de el (n-as fi ajuns talent, nu sunt atat de inzestrata la facut muzica, mai mult la apreciat), si din faimoasa “tanti Mimi” am ramas doar cu amintiri sterse si zambete induiosate, biata babutza maniaca, acum o inteleg mai bine. Si imi pare rau ca ai mei n-au insistat si mai mult, desi atunci eram aproape sa cedez nervos… Deci da, copiii au ritmul lor si stiu ce pot si ce vor, dar uneori putina canalizare poate ca nu strica. Nu rade, ca e numai lauda de mine, evident ca nu aplic asta la copii, ii expun la tot ce ne trece prin cap dar inca nu i-am obligat sa faca ceva ce le-a displacut, ii astept pe ei sa vina cu propunerile cand o sa simta nevoia… Mi-a luat aproape 3 ani de zile ca Robbie sa ma roage in sfarsit sa-l duc la patinaj, l-am dus cand era prea mic, prima data i-a placut, apoi s-a speriat si n-a mai vrut, si eu n-am avut inima sa insist. Acum de o saptamana a realizat ca ar mai vrea sa incerce odata, asa ca vom merge. Desi toti copiii prietenilor nostri sunt dusi (nu chiar toti de buna-voie, haha) la patinaj de cel putin un an-doi iar aici e tara hockey-ului, prefer sa fie o activitate de buna-voie si facuta cu placere… Om vedea, nu exista alb sau negru ci diverse nuante de gri :-)))
    Un An Nou Fericit si numai bucurii in 2012!!! Va pupam!

    • La mulţi ani, Simona!
      Ştiu ce zici, părinţii ar trebui măcar să încerce, dar să şi observe dacă îi place copilului sau nu. Şi în nici un caz să nu forţeze. Eu sunt ferm convinsă că fiecare copil crescut frumos, aşa cum a făcut Robbie, va şti să-şi aleagă la un moment dat pasiunile. Singura problemă e că noi adulţii nu prea avem răbdare pentru ritmurile lor. Şi eu am făcut pian, dar nu cred că mi s-a potrivit. Eu regret că nu m-am ţinut de sport, dar cred că se dorea prea mult de la mine aşa că a devenit şi ăla neinteresant 🙂
      Să aveţi un an minunat!

  3. Pasiunile se descopera prin joaca – un copil care se tot suie pe varfuri si vrea un tutu se poate duce de 2-3 ori la orele de balet sa descopere daca e interesat sau nu, daca e un capriciu sau chiar o pasiune.
    Altfel… atractia/pasiunea se pierde singura.

    • Ai perfectă dreptate. O pasiune a copilului poate fi ştersă cu buretele de încrâncenarea părintelui (deşi paradoxal şi părintele şi copilul vor acelaşi lucru). Poţi să observi copilul şi să încerci 100 de activităţi până o nimereşti pe cea bună (sau să nu o nimereşti niciodată). Dar cred că mulţi părinţi, deşi conştienţi că nu-i pentru copilul lor aşa ceva, refuză să recunoască asta. Pentru că ar însemna să recunoască faptul că “odorul” lor nu e perfect, dar mai ales că ei nu sunt perfecţi. Pentru mulţi asta e curată tragedie 🙂

    • Mamiţuni, se numeşte disciplină! Şi construieşte caractere puternice, luptătoare, obediente, harnice, silitoare, etc, etc. N-ai văzut cât de frumos organizat plângeau nord-coreeni? (ştiu că e lungă cale până la comparaţia cu ăia, da o bucată de asemănare găsim)

      • Da, da, desigur. Cum nu.
        Disciplina, traiti. Mai exact, A CUI?

        Singura chestie e ca “disciplina” (cuvantul) vine de la “discipol”. Se trage de pe vremea cand, viata fiind (mai) scurta, era esential sa-ti insusesti rapid (orice) deprinderi folositoare, drept care, daca te apucai sa devii fierar, tesator, vopsitor, agricultor sau mai stiu eu ce (sculer-matriter 🙂 ), instructia ti se servea, pentru eficientizare, intr-o forma condensata, al carei sens il pricepeai mult mai tarziu.
        Si nu puneai intrebari, ca nu prea avea sens – daca te tineai de treaba, urma sa pricepi si singur (asta, din pacate, s-a conservat, dar si-a pierdut pe drum mult din finalitatea initial intentionata).

        Cuvantul a fost ulterior interpretat si “latit” ca sa cuprinda (total nefolositor) si aspectul pedepsirii.

        Disciplina e o punte spre a face mai repede (si, sa speram, mai bine) o serie de lucruri concrete. Construitul de caractere e vag din alt film – motiv pentru care putem gasi exemple profesionisti, silitori si recordmeni, care nu-s chiar asa grozavi pe plan personal… dimpotriva!

        Si acum va rog sa-mi permiteti sa ma duc inapoi in rand si sa-l bocesc pe Kim Ir Sen. Ah, stai, ca ala a murit mai demult.

  4. Tovarăsă Mamiţuni, vă anunţăm pe această cale că nu sunteţi potrivită să plângeţi nici un Kim nordic! Credeţi că noi nu ştim câte subversiuni la adresa disciplinei şi a bunei educaţii proliferaţi pe blogul acela al dumneavostră?? Mai mult decât atât încercaţi o lovitură mişelească şi oneroasă la adresa statului printr-o rebelioasă retragere a copilului din sistem. Nţţţţ. Nţţţ. Aşa ceva nu se face, tovarăşă Mamiţuni, noi aici construim o lume mai bună, o lume a ordinii şi disciplinei. Suntem cu ochii pe dumneavostră, nu uitaţi. Vă sorbim fiecare cuvinţel!

  5. stiu foarte bine ca performanta se face cu multa munca (munca poate impropriu spus, pt ca un copil cu o anumita inclinatie insista el, de la el, si din pura pasiune in acea activitate) dar initiativa ar trebui sa vina tot de la copil. parintele ramane sprijinul. atat.
    e adevarat, la vioara, pian, diverse sporturi se-ncepe de pe la 5 ani, acolo chiar e nevoie de o anumita (auto)disciplina ca stil de viata, in timp ce in artele plastice e de dorit ca cel mic sa nu fie instruit/asistat deloc (pana la o anumita varsta).
    incolo, nu stiu cate activitati a incercat M cu fetita ei pana la balet, si nici nu stiu daca M si-a VAZUT cu adevarat copilul inainte de a-i decide ca e de tutu. poate era de dans modern, de patinaj ori de niciunele din gama. poate va iubi matematica. poate, poate…
    parerea mea e ca M s-a uitat mai mult la ea insasi, probabil prin prisma propriei frustrari de a nu-si fi descoperit niciun talent. sau poate doar gresesc facand supozitii.

    (una peste alta, eu una as deschide larg ochii si la prof; LA VARSTA ASTA, o pasiune se transforma rapid in aversiune daca relatia cu acela care i-o preda nu include si notiunea pura de respect. sau de pur respect.)

    faina rau poezioara

    • Salut, Grați, bine (c)-ai revenit! Nu știu dacă era vorba de performanță în toată chestia aia, cât de “trebuie să facă ceva suplimentar”. Eu mi-aș dori pentru copilul meu, dacă tot ar exista “ceva suplimentar” să facă cu plăcere (că o fi performanță, că n-o fi)
      Foarte bună remarca despre profesor, așa e, mai ales la vârsta asta chimia dintre elev și profesor e esențială.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s