Când nu mai poți

Standard

Nu sunt perfectă. Mi-am dat seama că poate unii asta ar înțelege din blogul meu. Cum fac și dreg eu din cărți și totul e roz bombon. Nu e. Și nici nu-mi trăiesc viața din cărți. Dar am învățat mult din ele și m-au ajutat acolo unde mi-am pierdut eu resursele sau pur și simplu atunci când nu le aveam. Paradoxal cărțile m-au învățat să-mi ascult instinctele și să fac așa cum simt. M-au învățat că intuiția îmi poate fi cel mai puternic aliat. Au fost momente în care ceea ce am citit mi-a adus revelații dătătoare de liniște și împăcare sufletească. Ba chiar am învățat să mă stresez mai puțin. Citesc, dar nu cred în rețete. Cred în schimb în a învăța de la alții, în a asculta experiențele altora, în adevărul meu care poate să fie sau să nu fie al tău, cred cu tărie că nu suntem roboței croiți  după același tipar.

Ce mi-a venit? Păi mi-a venit un dor de blogul ăsta drag datorită oamenilor din jurul lui, mi-a venit când mi-am dat seama cât de bine înțeleasă mă simt eu când întâlnesc mămici cărora nu le e rușine să admită că nu sunt perfecte, dar mai ales că nici măcar nu-și doresc să fie, mame care pot spune nu mai pot doar pentru a o lua apoi de la capăt.

Am des momente când nu mai pot, când nu mai știu. Nu mi-e rușine să recunosc, sunt doar un om cu limite. Când nu mai poți o pauză e mereu soluția salvatoare, dar ce te faci când nici măcar o pauză nu poți să iei? Descoperi cât de puternic poți să fii tocmai în neputință și mergi mai departe. Și scrii un post pe blog în care toată lumea care dorește e invitată să spună cu ce problemă se confruntă în momentul de față. Nu căutam soluții, dacă le găsim e bine, dar vrem să ne descărcăm.

Eu sunt Anca și acum nu prea mai găsesc resurse în a face față anxietății de separare a Infantului.

Voi?

(de când nu am mai postat am și uitat cum se face :)))…și am atât de multe idei despre care să scriu…și atât de puțin timp…)

Advertisements

28 responses »

  1. Eu sunt Cristina si sunt depasita de galagia pe care o fac pruncii zi de zi langa mine, fie ca se joaca, fie ca se cearta. Le inteleg nevoile de a se exprima, dar pentru mine e prea mult deja.

    • Cristina, în facultate am lucrat la o gradiniță și după o lună am început să aud tot timpul un bâzâit de fundal (mai ales când nu eram acolo) :))) Pentru tine va fi distractiv cu 3, dar așa, în mod pozitiv, eu te invidiez 🙂
      Dacă tot suntem la mărturisiri, să știi că te-am văzut la Sărbătoarea Lămpașelor (adică a spus cineva: “Uite că a venit și Cristina cu burtica și m-am gândit că doar tu poți fi :)”). Dar cum eu sunt mai retrasă…n-am zis nimic…
      Să ne dai de știre când vine bebe, da?

      • Uite ca vine Bazarul, asa ca avem sanse sa ne salutam. Tu esti in avantaj, ca ma poti recunoaste dupa mai multe “semne distinctive”. 😉

  2. Eu sunt Alex si ma bucur ca exista blogurile. Deseori o sursa de informatii mai buna decat cartile/oamenii reali. Din pacate, deseori sunt luata in ras cu replici “Ai citit tu pe Internet?”, chiar daca ceea ce spun are sens.

    Cand nu pot sa iau o pauza… imi iau o pauza. Ma duc in alta camera si bat untul (nu glumesc).

    • Alex, aia cu untu’ e o idee de milioane! (îmi aduc aminte de bunica batând de 100 de ori aluatul de haioșe ca să iasă mai bune; cred că voi începe să mă specializez în haioșe ) Eu obișnuiam să mă duc în baie, să mă așez pe jos și să număr sau să cânt “I will survive”, dar acum nu mai pot că vine ăsta micu’ după mine :)))
      La aia cu luatul în râs legat de Internet nici nu pot să știi cât de mult te înțeleg. Poezia ironică “Da, tu le știi pe toate de pe Internet” mi-e arhicunoscută. Dar am învățat să nu bag în seamă și să mă bucur că întâlnesc, pe bloguri!, oameni cu aceleași întrebări ca și mine.
      Spor la bătut untu’! Auzi, da’ ai vreo tactică specială?

  3. Bonsoar, sunt Moni si sunt o fosta numapotista! Cred ca undeva, inainte de nasterea lui N puteam concura lejer pentru coroana de plangacioasa-din-orice, iar acum, desi ma confrunt uneori cu numaipoturi reale, tind sa le minimalizez. Sa-mi aduc exemple cu altii carora le e mai rau, care au mai putin, care sunt mai stramti. Cand nu-mai-pot ma uit la filme motivationale (am vazut de curand o poveste despre evadarea unor prizonieri dintr-un lagar de concentrare din Siberia, in timpul WWII, care au parcurs pe jos 6000 de km, pana in India – The way back se numeste si te face sa te simti norocos), scrasnesc din dinti si uneori mai mototolesc o perna intre lacrimi. Si ma vindec, incet, incet.

    • Eu ma consolez cu gandul “Bine ca suntem sanatosi”, mai ales ca am auzit/vazut destule nenorociri in jurul nostru, si la finalul zilei trag linie si-mi promit ca maine va (voi) fi altfel si voi incerca sa apreziez ce am.

    • Moni, înțeleg perfect ce spui. Înainte de Infant eram o stoică și nu puteam să-i înțeleg pe cei care nu erau ca mine :))) Dar acum mă refeream și la altceva: la cazurile în care ești prins într-o situație pe care, pentru o perioadă, nu știi cum să o gestionezi sau la momente în care “nu vezi pădurea din cauza copacilor”. Nu la “a nu mai putea” în general. La “a nu mai putea” acolo pe o bucățică ce pare desprinsă din filme SF.
      Fac și eu des exercițiul de a vedea lucrurile dureroase din jurul meu și de a mulțumi Domnului pentru ceea ce am. :). E un exercițiu bun.

  4. stii sa citesti carti; aka iei si arunci (dar nu si uiti) din ele ce simti ca nu-ti trebuie sau ca te depaseste intr-un moment anume. eu recunosc ca m-am prins destul de tarziu cum se citeste o carte.

    deci eu mi-s gratioasa – da` asta mai mult legat de numele real, si mai putin de atributele-mi reale. (ca sa spulberam dubiile 🙂 )
    eu una cam am alergie la persoanele roz, alea care doar asista la spectacolul unde mamele admit ca uneori le e dificil si care se ridica in picioare doar sa strige cat de bine si perfect le este si le stiu ele pe toate. iar pt ca nu pot discuta de la egal cu asemenea persoane, eu insami avand si admitandu-mi neputintele, aleg sa nu mai discut deloc cu ele. cu rozele adica.

    dincolo de asta. consumandu-mi traiul propriu, descopar ce-mi da refresh. spre ex, acum cateva minute am iesit in frigul balconului si am facut doua vechi descoperiri;
    1. ca frigul intepator poate fi un barometru excelent in a vedea unde-s straturi de grasime si unde nu-s. imi identific straturile acolo unde nu mi-e (foarte) frig.
    2. ca privindu-mi copiii de cateva ori in zi, prin ecranul umed al ferestrei, deci din bratele frigului, asist la filmul mut al copiilor mei. ii vad altfel, implicata si cumva neimplicata, miscandu-se si razbind in universul pe care l-am cladit impreuna, pt noi toti. dupa care ma intorc altfel la ei.
    in secunda asta energizata (pan` la amuzament) de noile mele “descoperiri”.

    merg sa-i hranesc. imbratisari!

    • Grați, ah câte am eu de spus :))
      Da, așa iau lucruri din cărți: selectiv! Cred că am mai spus-o aci pe blog că nu am găsit o carte de parenting cu care să fiu sută la sută de acord, eu doar povestesc despre ce-mi place mie (care s-ar putea ca ție să nu-ți placă, da nu-i nici un bai) Atât.
      Despre roz sunt 2 direcții: una în care am fost și eu și când e totul ATÂT DE UȘOR încât chiar nu-ți poți închipui că ar putea fi greu. Să mă explic: până la venerabila vârsta de 1 an jumate a Delfinului Infant totul a fost diafan: comunicam perfect cu copilul meu, era un copil atât de liniștit de zici că era coborât din reclamele la scutece sau săpunuri pentru bebeluși. Toată ziua povesteam, cântam și dormea: dormea, frate, câte 2 somnuri pe zi de vreo 3 ore fiecare. În 6 ore pe zi eu aveam timp să mă relaxez, să fac mâncare, să adun de prin casă așa că mă dedicam exclusiv lui. Și îi/ne era bine. Am citit în perioada aia cât nu citisem în ultimii 3 ani: citeam plimbându-ne pe afară, îi citeam lui din cărțile mele, citeam seara. Chiar ieri, în troleibuz, singurul, dar singurul loc în care mai apuc să citesc mă gândeam: “parcă citeam o carte care îmi plăcea, oare cum se numea, cum se numea???” PE BUNE! Acolo am ajuns: la zero timp de respiro (de ce crezi că a ajuns blogul ăsta în paragină?) Așa că poate și eu am fost o mamă roz care spunea că totul e ușor (pentru că era!) Acum îmi dau seama că nu toata lumea trăia viața mea așa că am mai supărat pe unii și pe alții. Îmi pare rău. Chiar nu mi-am dat seama! La un an jumate Delfinul a făcut prima răceală și zenul a început să se strice puțin câte puțin. Totul a trecut la noi pe repede înainte când m-am reîntors eu la serviciu, când copilul a început să se îmbolnăvescă des etc, etc. Despre a 2-a direcție: aia cu mamele care pozează în mame perfecte, spune-mi, te rog, că nu există!
      Practicam și eu pauza pe balcon (aer curat, alt peisaj, puțină desprindere). Na, acum nu mai pot să o fac nici pe asta. Copilul vine după mine: și l-aș duce da nu are chef să-și ia haine groase și mai are și febră.
      Cam asta e, eu sunt pe principiul: “bucuroși le-om duce toate”, așa că știu că vine și soarele 🙂 dar am învățat să-mi dau voie să fiu uneori și neputincioasă.
      Mulțumesc mult, Grați, noi două semănăm destul de mult 🙂

      • vestea proasta e ca mamele alea chiar exista. si, belive me, n-o zic doar asa.
        “am casa plina de jucarii.”/ “ah, si ce? eu le imping cu piciorul si trec mai departe.”/ ” ok, uneori asa fac si eu. dar alteori pur si simplu imi vine sa le arumnc pe toate peste balcon. tu asa esti senina tot timpul cu jucariile insirate prin toata casa? dar mereu, mereu?”/ ” da.”
        “se-ntampla ca asta mic al meu sa vrea una, eu alta.. si uneori e super complicat.”/ ” ei, si la noi! dar eu fac doar ce vrea copilul meu. il urmez.”/ ” ok, atunci cand o poti. dar stii bine ca sunt si situatii stringente. il urmezi tot timpul, perfect senina si ok cu asta?”/ “da. sigur! e important pt dezoltarea lui armonioasa..”
        ma laaaasi?? deci, da, rozele sunt “mamele de poza” – si aici NU ma refer la cele cu experiente light. dupa mine, mamele cu bagaj usor is ok atata timp cat sunt ele, insa n-au alt drept; a imparti sfaturi-ghid din “experienta proprie” 🙂 dar asta e cu totul alta discutie.

        ce voiam sa zic de fapt; ca, uneori, cand nu mai pot, imi iau alti ochelari (deci nu in sensul de autoburdusire cu autosugestii pan` la mutilarea realitatii, ci pur si simplu incerc a privi si din alte persective. perspectivele ipotetice extreme, asa cum spune si moni mai sus, fac bine). sau. nu incerc sa schimb nimic, avand credinta ca am doar o faza biodegradabila.

  5. Mi-a placut mult cum ai inceput. Pentru ca de multe ori sunt intrebata de ce citesc atata si nu-mi ascult doar instinctul. Cred ca instinctele mele sunt prea ascunse si am nevoie de reasigurari ca ceea ce simt e in regula.

    Tin pumnii sa rezolvati repede, cu bine situatia. Ca sa fac o gluma tot despre inceputul postarii tale, daca tu nu rezolvi usor situatia, tu care citesti atata si stii atatea… Noi ce sa mai speram? 😀

    Sunt Raluca si am o zi mai grea decat multe din ultima vreme. Boli, nopti plimbate prin casa, situatii delicate in care am fost pusa fara sa vreau, un comentariu pe blog care m-a lasat fara cuvinte. Dar in principal oboseala…

    • Uuuf, Raluca, ți-aș scrie un roman. Să știi că nu citesc așa mult :)) am citit cândva, așa cum îi spuneam și Grațioasei acum trebuie să-mi explice cineva cum arată o carte (glumeam, am înțeles bine ce ai vrut să spui, dar speranțe există)
      Multă-multă sănătate Alexuțului. Al meu are aproape 3 ani și când e bolnav simte tot timpul nevoia să-l iau în brațe, să-l țin lângă mine. Cred că e un fel de medicament 🙂
      Despre comentariul pe blogul tau (vreau să-ți spun câteva lucruri aici): în prima fază am crezut că e o glumă (că cineva se plictisește și vrea să te enerveze că te vede pasionată (că am întâlnit și oameni din aceștia distructivi). În a 2-a fază m-am enervat rău de tot și aș fi vrut să vin să-i spun cum se poate să-ți educi pozitiv copilul, aș fi întrebat dacă-și bate soțul, șeful, cunoscuții când nu se comportă așa cum vrea ea/el. Dar probabil că aș fi greșit. Am citit și celelalte comentarii în care spunea că nu crede că voi/noi nu ne pălmuim copiii și mi-am adus aminte de o prietenă de-a mea care nu credea că există bărbați care nu înseală; după mult timp mi-am dat seama că era o formă de invidie (nu răutăcioasă, neapărat) în care modul ei de gândire, eticheta aia apăruse dintr-o disperare de a găsi exact opusul a ceea ce propovăduia. Probabil că femeile astea își doresc să găsească și altă cale DAR NU ȘTIU CUM. Si nu pot să creadă că pentru alții e posibil, pentru că ar însemna să-și recunoască neputința în a ajunge acolo unde își doresc. Dar faptul că își doresc să fie acolo zic că e un semn bun. Dar foarte ascuns și tare greu de scos la suprafață.
      Eu te înțeleg, furia asta în fața oricărei forme de abuz o simt și eu atât de tare încât uneori am impresia că-mi taie respirația. (tot amân o postare de câteva luni) și primul meu impuls nu e deloc unul pașnic. Dar asta m-ar duce acolo unde sunt ele. Și nu prea vreau asta.
      Nu știu, cât am fost de clară, îți mulțumesc pentru gândurile bune, cu mult drag vă doresc puteri să învingeți boli și oboseli și supărări.

      • Oooo ai fost foarte clara, si sper ca nu ai ramas fara ceva energie pozitiva, ca mie mi-ai dat multa!

        Pot sa te citez, eventual fara trimitere daca nu vrei dusmani :D, la partea cu palmuitul sefului si cu sotia inselata?

  6. Raluca, binențeles că poți să mă citezi. Eu sper să nu te superi că am deschis discuția și aici. Și cred că ți-am mai spus că te admir pentru tenacitatea cu care te documentezi.
    Te îmbrățișez!

  7. Grați, și eu îmi mai pierd seninătatea. Dar am fost senină. O foarte lungă perioadă de timp am fost senină. Și dacă acum recunosc că mi-am declarat seninătatea nulă, îți dai seama că nu era fațadă.
    Dar ai atins o problemă la care mă gândesc eu de ceva vreme: e benefic pentru copii să ne exeriorizăm sentimentele gen tristețe (+/- plâns) în fața lor (atunci când le simțim, normal!) sau să-i ferim de trăirile noastre așa-zis negative?
    De gândit!
    Mersi de ochelari! 🙂

    • Eu cred ca trebuie sa ne exteriorizam emotiile de fata cu copiii, doar ca mult conteaza cum o facem. Sa incercam sa ne manifestam asa cum ne-am dori sa ne vedem priviti dintr-o parte (daca se intelege ce spun, ca nush cum sa exprim), doar ca asa cum nu suntem niciuna din cele prezente aici perfecte 😉 , dupa cum am si recunoscut, ne si manifestam asa cum putem in momentele respective, iar ei ne iau drept exemplu bun de urmat. Dar cred ca si asta e de preferat in locul ascunsului emotiilor, perfect normale totusi, ca oameni suntem cu totii, si noi, si copiii. Trebuie sa stie ca si noi trecem prin astea, sa nu se simta diferiti/complexati/confuzi cand ii cuprind astfel de emotii.

    • anca, e un subiect foarte delicat. (presimt ca o sa ma lungesc.. iar 🙂 )
      pornesc de la premisa ca sunt adult preocupat sa cresc (macar odata cu copilul meu daca n-am izbutit pana atunci), si ca am o (oarecare) doza de autocontrol. si mai am in vedere varsta copilului – spun asta pt ca altfel interactionez cu un copil de cateva luni, altfel cu unul de 2-3-4-5 ani +. cel de cateva luni are o empatie innascuta pe care n-o poate ulterior rationa si diseca, deci o simte direct pe pielea-i bebeluseasca, preluandu-mi starea ca si cum ar fi a lui; plange, se chinuie si el, etc..
      in anumite contexte devine ok – ba chiar de dorit (!) – sa-i spun copilului meu ca sunt extrenuata si ca sunt mai putin rabdatoare si indulgenta in astfel de momente si atunci ii pot cere spatiu, liniste (chiar daca nu mi le ofera din prima). el intelege din asta ca nu exista sa fii 100% zen, non-stop si indiferent de cate energie dispui, iar mesajul curat ar fi ca e foarte legitim si pt el sa simta si sa manifeste la randul lui.
      s-a intamplat sa plang, iar fata a venit sa ma mangaie – bineinteles, nu-i ca astept ceva din partea ei sau ca as intentiona s-o incarc sau s-o coplesesc cu d-ale mele, dar reactioneaza asa probabil din ceea ce i se aplica si ei.
      s-a intamplat sa plang si de fericire – si stie acum ca e posibil si asta.
      s-a intamplat sa am si acea extenuare calda, ca o febra placuta, si sa raman deschisa cu ea, sa-i zambesc adimrativ, aprobator din coltul meu, doar ca sunt ceva mai pasiva decat de obicei. si sigur ca asa a aflat ca pot/ poate si asta.
      intai mi se pare f important sa-mi asigur copilul ca starea mea nu-si are sorgintea in el sau in actiunile lui, ci ca e in mod direct legata de neputintele proprii si de nivelul meu de energie. moţata mea mea cunoaste toate astea, iar atunci cand le simte, la randul ei, isi exprima foarte nimerit starile si+s multumita s-o descopar perfect capabila sa ceara spatiu sau imbratisare – depinde.
      iarasi mi se pare important ca macar acasa sa raman autentica in tot ceea ce sunt, chiar si-n momentele mele umbrite – iar copilul desprinde din asta ca oamenii/ parintii au raspunsuri, reactii diferite, un scroll roll interior propriu al carui nivel de limite il regleaza de multe ori in mod inconstient, in functie de propriile emotii sau stari de moment. spre ex, stie foarte bine ca atunci cand sunt cu bateriile full charge îs perfect dispusa sa ies cu ea in creierii noptii, in ger, doar ca sa se dea in leagan, dar si ca am o deschidere mai saraca si-s toate sansele s-o refuz (categoric) atunci cand sunt sleita sau foarte coplesita de unele probleme d`ale mele

      dar daca stiu ca-s un parinte d-ala care nu poate manifesta altfel decat spargand, trantind si iscand un mic-mare taifun in jurul meu, mereu, mereu, mereu, atunci e de dorit sa ma abtin pana rezolv la mine treaba cu autocontrolul. la fel, in cazul depresiei (de un anumit grad), lucrurile pot deveni coplesitoare pana si pt copil, practic ma pot trezi cu un mic destroyer sau apatic – si atunci cel mai cinstit pt toata lumea ar fi sa intind frumusel mana dupa ajutor.

      dar asta e doar cum gandesc si functionam noi, pt noi.

      ps. amu` despre discutia ailalta. inteleg ca ai fost senina pt ca aveai ca realitatea ta era una foarte light, cu un copil care-ti lasa spatiu, timp, etc. insa o mama care vine si-mi spune ca e 100% zen cu copilul de 1 an si oleca jucandu-se printre cuţitele de bucatarie, cu eterne covoare de jucarii, cu a-si lasa toate nevoile la o parte, la orice ora, indiferent de nivelul ei de energie, de circumstante si de gradul in care este solicitata, pt mine devine prea roz ca sa fie si credibila. dar poate it`s just me, defecta, judecand ingust din prisma propriei realitati si de dupa mormanul meu de limite ghimpate.

      • Grati, te-ai gandit ca poate fi o problema de perceptie personala pana la urma si zenul asta, adica poate ca zenul tau de 70% echivaleaza cu cel al alteia de 100%. 🙂 Eu nu prea cred in zenuri si minuni, ci in pasi concreti de zi cu zi care te duc spre un personal best mereu depasibil in relatia cu copilul, fara comparatii inutile si neconstructive si permanente cu altii. Cred in straduinta si ambitie. Mame perfecte, mame de poveste si de film sunt asa, o chestie de revista lucioasa care nu fac altceva decat sa enerveze pe toata lumea. :)) Si sa nu mai zic de etimologii, cum in contextul limbii romane cuvantul “zen” care e atat de exploatat acum ( e la mare moda sa te situezi intr-o relatie de curtoazie cu zenul) mie imi pare fals si fara substanta, tot un fel de gaselnita de revista glossy care te reduce la o stare improprie pana la urma pentru temperamentul romanesc, iute aruncator de cratite in cap. :)) Dar si asta e o alta poveste. (stiu ca virtualul nu are ton, asa ca ma simt nevoita sa zic, chiar daca par caraghioasa, ca discutia despre zen de mai sus e rupta din context si nu face referire la nimeni, era doar un of al meu mai vechi)
        Si acum despre ce intrasem de fapt sa povestesc.
        Eu am crescut intr-o familie care a pierdut un copil. Tragedia s-a petrecut inainte sa ma nasc, insa nenorocirea asta a lasat gropi care ne-a tras pe toti in ele, pe rand si fara exceptii. Nu cred ca astfel de emotii pot fi vreodata mascate, nu imi judec parintii ca nu au putut fi roz si zambitori, dar eu resimt si acum fondul genetic depresiv care s-a transmis si de care mi-e teama sa nu-l tarasc mai departe. Ma gandesc uneori ca mi-as fi dorit sa ma minta mama, sa joace un teatru al veseliei si al detasarii care mi-ar fi creat iluzia normalitatii asa cum o vedeam in alte familii. Mi-amintesc ca de cate ori plangea ea plangeam si eu, imi amintesc empatia extraordinara pe care o aveam pentru toate nefericirile ei. Desi am avut o copilarie fericita, stabila, cumva nu m-am simtit niciodata destula, suficienta. Nu am putut sa umplu in gol care nu era pentru mine de umplut pana la urma dar care se casca in fiecare zi la picioarele mele. Si cu tot bagajul asta in spate, evit sa fiu prea “eu” in relatia mea cu Natalia, pentru ca eu sunt dark and gloomy. Nici pe departe in masura in care eram inainte de a o avea pe ea, but still. Cu asta cred ca lupt de fapt zi de zi, de asta ma bufneste rasul cand aud de zen, de aia valorific fericirile neinchipuite de mintea mea de pana acum , fericirile marunte de zi cu zi care ma transforma, ma curata, ma poleiesc. In fine, e vorba de un context aparte si povestea e lunga, deja m-am intins nepermis de mult la un subiect care era despre altceva, doar atat, incerc sa pun a smile on my face in fiecare zi si sa-l fac sa fie al meu, nu parte dintr-o sarada. Sa mi-l justific cu viata mea de acum, nu cu cea trecuta si cu bucuria neinchipuita de a avea langa mine miracolul asta mic care abia vorbeste :). Incerc sa nu ma las parda miilor de deznadejdi din care e compusa viata intr-un oras uscat si strident de provincie, asta e de fapt straduinta mea de care vorbeam la inceput. Incerc sa fiu o mama de care sa-si aminteasca zambind.

  8. Cristina, Grațioasa, perfect de acord. Nu mi-ar plăcea să-i transmit copilului meu mesajul că sunt un robot care funcționează negreșit în parametri normali. Plus că, așa cum spunea Cristina, e benefic și pentru ei să vadă că ceea ce simt ei pot simți și părinții. Dar totul până la un punct: dacă sentimentele părinților (sau, mă rog, exteriorizarea lor) anulează sentimentul de siguranță al copiilor (sau face orice alt rău) atunci poate s-ar impune o revizuire a comportamentului adultului.
    Grațioasa, să știi că în perioada mea roz au fost și momente (bine, uneori luni!) grele. Dar erau puține și treceau. Toate mămicile care spun că lasă totul baltă au sigur pe lângă ele bone/menajere/bunici. În fiecare zi. Doar așa își pot permite să fie oricând alături de copii și foarte bine fac. Am fost și eu o perioadă complexată de neputința de a face țâșpe lucruri deodată, dar mi-a trecut repede.
    Nu ești defectă, stai liniștită, dar nu-i nevoie să fii Wonder Woman. Știi de ce? Pentru că nu e reală.
    Vă îmbrățișez cu drag!

  9. Moni, m-ai emoționat. Și într-un fel, m-ai lăsat fără cuvinte. Din primele comentarii am vrut să povestesc și eu despre o colega de-a mea care îmi povestise experiența unei vieți lângă o mamă anxioasă, o mamă care își folosea copilul drept plasă de siguranță aruncând astfel asupra ei o insuportabilă povară. Și-a dat și ea seama (după ani de terapie) că nu atât fondul genetic era sursa propriei ei anxietăți (povară între timp transferată asupra ei) cât tot ceea ce văzuse și trăise prin mama ei. Așa cum spuneam mai sus nu un plâns al părintelui traumatizează un copil, ci ani de comportament adult care clatină siguranța copilului.
    Știi…niciodată de când te citesc nu mi-ai părut a fi dark and gloomy.
    Te îmbrățișez și pentru curajul de a ne împărtăși toate astea.

  10. Mama nu a fost vreodata asa cum povestesti, doar tristetea ei adanca a capatat pentru mine dimensiuni prea mari, asa cum totul capata in copilarie. Si predispozitia asta spre melancolie si drama s-a estompat vizibil de cand am avut-o pe N, asa ca acum aproape ca ma pot considera un camp verde cu flori colorate. Aproape:)
    Te imbratisez si eu.

    • Păi copiii învață, se modelează după ceea ce văd în copilărie. Te admir că, de dragul Nataliei, poți să-ți depășești durerile.
      (îmi plac câmpurile verzi cu flori colorate) 🙂

  11. moni, zenul la care ma refeream eu (yep, si pe mine ma nierveaza – omu` e facut sa fie/ ori sa devina uman, nu zen) e legat mai mult de “limitele nelimitate” pe care pretind parintii “zen” ca le-ar avea. eu nu cred ca exista parinti (aka oameni) fara frici si inepuizabili, si atunci nici nu accept asemenea gogosi- practic, pt mine, treaba asta devine un barometru al autenticitatii omului si stiu ca aici se inchid sau de deschid caile spre comunicare cu el. mai ales in virtual.
    da, e si f mult cheste de autoperceptie (probabil in raport cat de sus se afla stacheta fiecaruia), dar cu siguranta e si legat de cum tin unii oameni sa fie perceputi atunci cand se expun.
    povestile noastre se aseamana foarte mult (legat de copiii mamelor noastre pierduti, dar aici eu imi recunosc retinere, o lasitate poate, in a dezvolta). pt mine, poate chiar pt intrega familie, e ceva foarte intim si ramane suferinta noastra, in mod deosebit a mamei mele. DAR. indiferent de mama expansiva, nervoasa si pasionala pe care stiu foarte bine ca o am, nu pot sa nu gandesc la ea zambind sau plangand de dor, de iubire si recunostinta. iar pe mine asta ma duce cu gandul ca, totusi, indiferent de cat de defecti suntem ca parinti, autenticitatea umana ramane conditia primordiala. sinceritatea asta profunda, asezata langa iubire, (aproape) indiferent cum is ele manifestate, n-au cum sa nu şadă bine in dezvoltarea si memoriile copilului. incolo, copiii deventi la randul lor parinti, care-si judeca proprii parintii pt parintitul lor, pt unele scapari si natangisme, imi par imaturi si nedrepti. sau au avut parte de experiente extreme, iar asta e cu totul alta discutie.

  12. Sunt Raluca si sunt o mama nedisponibila sa fiu una cu copiii mei (zen cum le zice Grati). Trateaza-ma ca pe o straina ar zice fie-mea.

    Sunt la fel de imperfecta si totodata desavarsita in imperfectiunea mea ca si tine Anca.

    Sunt Raluca si duc toata familia in spate momentan, sunt casatorita cu babysittera mea in lipsa sotului care a absent 14 -16 ore pe zi (sau pe noapte).

    Sunt Raluca si ma bucur sa incep un nou an intr-o noua formula promitaroare de resurse noi.

    Anca, mi-a facut bine postarea ta! Te imbratisez cu drag si va doresc drum uns, tie si Infantului.

    • Raluca, e atâta naturalețe în tot ceea ce spui. Și e tare liniștitor…
      Și eu îmi duc în spate toată familia, dar mi-am dat seama că cel mai mult, din tot ceea ce am făcut și fac, îmi place să fiu mamă. Sunt mândră că sunt imperfectă 🙂
      Și eu te îmbrățișez!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s