Repede-repede să notez aici o idee pe care am găsit-o într-o carte care va fi recenzată prin 2015 la cât de rapid mă mișc eu…
Am mai scris despre crizele de furie, am trecut prin ele (de-a dreptul prin, cale de scăpare nu prea a fost). Când mă gândesc la a liniști crize de furie primul lucru care îmi vine în gând e reprimarea (un fel de împingere înăuntru a durerii, supărării, frustrării ca să nu deranjeze pe cei de la suprafață). Reprimarea, chiar dacă pare calea ușoară, e de fapt calea grea pentru copil, pentru dezvoltarea lui ulterioară, pentru adultul de mai târziu. Am aflat că furia se poate exprima și altfel decât prin urlete, plânsete, crize de isterie. Încă nu sunt convinsă că unele metode (lovitul unei perne, de exemplu) sunt chiar fără cusur (dacă mai târziu va simți nevoia să-și descarce orice fel de furie, nemulțumire, frustrare prin lovire??). Metoda despre care se spune că este cea mai eficientă este desenatul furiei. Adică în mijlocul urletelor îi dai copilului o foaie și un creion și îl rogi să deseneze cât de supărat/furios e. Dacă intensitatea crizei e prea mare și nu poate să deseneze, adultul încearcă să deseneze furios: cercuri, valuri, orice implică mișcări bruște și să întrebe copilul: Atât de furios te simți? Mă gândesc că, în cazul acesta, și faptul că adultul încercă să-l înțeleagă pe copil, punându-se în locul lui, e de mare ajutor. Eu nu am încercat metoda asta, am aflat de ea destul de curând și cum acum suntem într-o perioadă serenă nu am avut nevoie, dar am înțeles că în majoritatea cazurilor copilul va dori să deseneze și asta îl va liniști.
Ideea e din cartea “How to Talk So Kids Will Listen & Listen So Kids Will Talk” de Adele Faber și Elaine Mazlish, soră cu cea despre care am scris aici. Din câte știu eu cartea nu e tradusă la noi (De ce, oameni buni, de ce?? O traduc eu!), mie mi-e extrem de dragă și sper să reușesc să povestesc despre ea mai mult cât de curând.
M-am gândit să fac o rubrică permanentă de recomandări, de fapt o rubrică unde să menționez articolele care mi-au plăcut. De ceva vreme tot vreau să povestim despre cel scris de Jan Hunt pe Natural Child. Mi-a mers la inimă articolul, m-a făcut să zâmbesc de fiecare dată când l-am citit și să mă gândesc că exprimă mult mai bine decât mine ceea ce gândesc și eu. „Pentru cei care văd într-un nou născut inocență și intenții bune a fi părinte poate fi o provocare uneori, dar nu e niciodată o povară…” Și așa am ajuns la o întrebare, fără legătură cu „părințitul”, care mă chinuie de ceva vreme. Cât poți prelua de pe internet? Poți traduce articole întregi, menționând sursa sau e nevoie de acordul autorului? Există o lege, un acord (ne)scris (nu mă refer la ACTA)? Eu aș traduce multe articole care îmi plac, dar chiar nu știu uneori unde e limita autorului. (Am găsit pe un blog în limba engleză un articol tare interesant pe o temă puțin discutată, zic eu, și care mă preocupa. Am scris un comentariu în care ceream voie să-l traduc pentru blogul meu cu menționarea sursei, firește. N-am primit răspuns nici până în ziua de azi, așa că am presupus că autoarea nu era de acord cu propunerea mea). Dacă știți ceva concret despre chestiunile astea luminați-mă și pe mine, vă rog! Mulțumesc!
Postarea asta despre limite, libertăți, sau mai bine zis, lipsa lor, nu-ul părinților (oare lângă cel al copiilor?) mi se învârte în cap de mai mult jumătate de an, fără exagerare. Am scris în gând varianta filosofică (oare suntem liberi?), varianta etico-morală (cine ne dă dreptul să hotărâm dacă aducem pe lume copii, că pe ei clar nu-i putem întreba, varianta beneficiind și de recomandarea bibliografică “Fata cu portocale”), varianta educațională (ha!), varianta nervos-revoltată (my favourite!), varianta… varianta. Nu mergea nicicum, semn că lucrurile nu erau încă așezate în capul meu (nici o problemă, cică e bine să mai avem și întrebări pe lumea asta). Apoi am stat și-am remomorat jumătatea asta de an și mi-am dat seama cât de mult s-au schimbat lucrurile de la sine.
Dacă vine vorba de libertatea copilului meu… am cam vrut să fie totală. Sau pe aproape. Și multă vreme a fost. A umblat pe unde a vrut prin casă (nu s-a ars, nu s-a tăiat, nu a avut nici un accident). Da, am blocat anumite sertare, prize și alte cele, nu-s chiar total inconștientă, ce credeați?! A fost vârsta lui vreau să știu, vreau să văd, vreau să cunosc. Și eu asta nu am putut îngrădi, deși mulți din jur credeau că scriu un ghid “Cum să nu spunNU copilului”. Nu scriam. Nici măcar n-o făceam intenționat sau rațional. Pur și simplu așa simțeam. Vrei să-mi vezi cutia cu cercei? Bine, dar avem grijă să nu-i pierdem (adică eu cu grija). Hai să ne jucăm un joc: găsim perechea cerceilor. Bine? Bine. N-am pierdut cercei (bine, am pierdut eu, dar asta e altă poveste) și interesul pentru cutia cu zdrăngănele viu colorate a cam pălit în timp spre interes zero în zilele noastre. Așa cum bănuiam. E doar un exemplu din etapa de vârstă: 1 an jumate – aproape 3 ani. În vizite s-a înțeles de obicei: Aici ne jucăm doar cu jucării! Înțelegerea asta e depins tare mult și de gradul de oboseală care, până la urmă, acționând ca un barometru, mi-a transmis că e cazul să schimbăm locația. Au fost și momente grele, e adevărat. Alea în care vroia neapărat să vadă instrumentele de la doctor care zăceau întinse pe o măsuță la îndemâna unui copil de 2 ani. Nu e o idee prea bună, dacă ești medic pediatru, dar cine sunt eu să judec? Am scos “magicul” Nu-i voie, am suportat privirile ucigătoare ale doctorului iubitor de copii (De ce nu vă faceți, oameni buni, medici legiști că pacienții aia au calitatea pe care o căutați atât de mult la copii: TAC!?) Iar altă poveste, fără legătură cu a noastră… Perioada cercetării fără limite a cam trecut. Acum pot să deschid liniștită sertarul cu cuțite, să i le arăt și el să știe că nu-s de joacă pentru că ne putem tăia/înțepa cu ele. Perfect acceptabil. Răsuflăm ușurați și trecem la nivelul 2.
Nivelul 2 spune că nu poți să lași copilul să facă chiar numai ce vrea, că trebuie să-i spun NU (cu cât pui mai multe semne de exclamare după NU cu atât te iubesc cei din jur mai mult), că trebuie să existe cumva o balanță. Cu ultima parte sunt cam de acord. Nivelul 2 a fost mai greu. A venit vârsta în care copilul a început să fie conștient de sine, de multe dintre reacțiile sale și ale celor din jur. La nivelul 2 stai uneori și te întrebi dacă chiar are nevoie de chestia aia pentru care urlă sau o face ca să te enerveze sau e răsfățat sau e vina ta că nu prea i-ai spus NU până acum. Tu simți că alea cu răsfățul, cu enervatul adulților sunt doar niște găselnițe, dar ești prea obosit să ai încredere în ce simți mai ales când pe fundal alți oameni zic cu răsfățul și enervatul și vina ta. Am stat și m-am gândit, și m-am gândit, și m-am gândit… Și am ajuns la concluzia că eu nu prea am spus Nu când a fost vorba de o nevoie emoțională și afectivă a copilului. Nu am putut să spun Nu. Nu știu dacă e bine sau nu, chiar nu știu mai ales că unele cărți “zice” că nu e bine să fii chiar așa de permisiv și corul antic pe fundal zice tot așa. (O să vă rog să vă imaginați corul antic pe fundal pe tot parcursul acestui text ca să nu-l tot menționez eu. Vă mulțumesc!). Bun, aici e o întreagă discuție despre ce înseamnă nevoie emoțională și afectivă. Să vă spun ce-a fost în cazul meu. Vreo 2 luni (alea cu troiene, agitație, resurse epuizate de frig) copilul vroia de la grădiniță în brațe. Numai în brațe. Greu de cărat copilul de 3 ani și-un pic, kilele mele (foarte multe!), greu de ocolit troiene și trotuare sticlă. Viața era greu, vă spun! Dar nu am putut vedea în asta nici răsfăț, nici pitici pe creier și nici nu am prea putut spune Nu. Pentru că am simțit că undeva e bai, că avea nevoie de confort afectiv, că asta era doar o reacție la o problemă mult mai mare pe care o avea. Și n-aș fi putut să nu fiu lângă el, deși de multe ori am derapat și eu. Și la propriu și la figurat. În ambele cazuri nu am căzut. Tot în perioada aia au venit crize de furie în care mi se ordona: Stai acolo! Nu așa! Așa! Nuuuuuuuuuuuuuuuuuu! Aaaaaaaaaaaaaa… Stăteam la stânga, nu era bine, stăteam la dreapta nu era bine (cam ca politicienii în prag de alegeri). Într-un picior nu, zâmbitoare nu, supărată nu. Nu, nu, nu. Cale de mijloc nu era. Da, cine m-ar fi văzut atunci spunea liniștit: Copilul ăsta face ce vrea cu tine. Eu nici nu m-am gândit la așa ceva. Eu m-am gândit la cu totul altceva: copilul ăsta trece printr-o perioadă foarte grea (habar nu am de ce, poate e uneori bine să nu căutăm motive), are nevoie de reasigurarea că eu sunt acolo no matter what (într-un picior, la stânga, la dreapta, cu limitele întinse la maxim, etc, etc), are nevoie să controleze el măcar unele lucruri din viața lui atâta timp cât alții hotărăsc că merge la grădiniță, că mănâncă, face baie, doarme, poate chiar respiră pentru că așa vor alții. Probabil aia a fost perioada în care a devenit conștient de sine, de libertatea lui interioară. Nu știu. Știu că nu a fost ușor, că m-am trezit și eu urlând, că am plâns, că am cerut ajutor. Dar încet- încet, fără ca eu să încerc să schimb lucrurile toate au dispărut puțin câte puțin până când infama perioadă s-a încheiat. Și am progresat trecând printr-un regres (că doar așa-i cu evoluția asta). La genul acesta de nevoi eu nu pot spune nu.
Cu toate astea am început să inserez câte un nu în viețile noastre: nu unor jucării în magazine, nu unui pumn de bomboane) Da, au fost crize de furie și în cazul ăsta. Eu le-am suporta cu stoicism și neclintire. Am stat acolo și am spus printre urlete că-l înțeleg că e supărat, că știu că vrea AIA, dar că nu. Într-adevăr zic 100 de da și vreo 3 de nu. Cam asta e paritatea. Dar da-urile nu prea sunt legate de nevoi materiale. În cazul lor încerc să setez limite dinainte: Mergem la supermarket, facem cumpărături, îți poți alege ceva, dar dacă jucăria costă prea mult, alegem alta. Nu merge totul pe roate, să nu vă închipuiți așa ceva, dar e un fel de limită pe care am învățat să o respectăm amândoi. Limitele sunt bune când ne învață ceva despre viața. Când transmitem mesajul că viața e echilibrată (bine, nu în ani de criză!), că există și supărare lângă bucurie, lacrimi lângă râs, pierderi lângă câștiguri. Limitele sunt bune pentru a explica (prin întâmplări de viață mai de grabă decât prin tirade plictisitoare) că în viață se pot întâmpla și lucruri mai puțin plăcute, că sunt parte din viață și din noi, că le acceptăm, că uneori le putem depăși. Paradoxal limitele uneori înseamnă libertate. Măcar de cunoaștere.
În final vreau să fac câteva prezicări: nu spun da pentru că mi-e mai ușor așa (de multe ori e mai greu), nu spun da care înseamnă Bine, bine, fă ce vrei, dar lasă-mă în pace, foarte foarte rar spun da pentru că sunt prea obosită pentru nu și obiectul conflictului e prea puțin important, spun da când văd în spatele cererii cu totul și cu totul alte nevoi decât cele clar prezentate. E foarte important unde aplicăm limitele, ce vedem noi în ele, ce transmitem copilului prin ele și nu cred că ajută la nimic dacă le folosim exclusiv în scop “educațional “ (ha!, din nou). Eu am făcut doar ceea ce am simțit ceea ce vă sfătuiesc și pe dumneavoastră! (să faceți ce simțiți voi, nu ce simt eu, da?)
În rest cam ca Mel Gibson în “Braveheart”: Freeeeeeeeeedoooooooooooooooom!!
Nu prea știu cum să scriu postarea asta… deși știu sigur că ați auzit, și chiar ați scris, despre Gabriela Tudorache care are nevoie chiar și de cea mai neînsemnată mână de ajutor. Gabriela strânge bani pentru o operație în Germania la care este programată în luna iulie. Ca să nu-și piardă vederea, ca să se bucure de copii, ca să aibă o viață normală… Povestea ei, dacă nu o știți, o găsiți pe blog. Puteți dona la:
BCR – Ploieşti , Str. Mărăşeşti, nr. 185
RO87RNCB0623123175680001 (RON)
RO60RNCB0623123175680002 (EUR)
SWIFT: RNCB RO BU
Titular cont Gabriela Tudorache
sau 5 euro pe apel în rețeaua Romtelecom la numărul
Raluca Jacono va ține un workshop, Copilul tău este competent, la Timișoara în perioada 4-5 mai. Îmi place mult de Raluca, mereu îmi deschide și alți ochi (da, am mulți) și aștept momentul să o prind și la Cluj.
Dacă nu ați reușit să vedeți emisiunea “România, te iubesc” de ieri despre sistemul de învățământ mai găsiți fragmente aici (cu Voyo nu m-am lămurit încă). Chiar dacă e o analiză pe fugă, măcar trage un semnal de alarmă. Sper!
- Diana lipsește. A luat aseară un pumn de pastile și a dus-o salvarea. Dar nu are nimic, nu a murit.
Cu 10 minute intrai în clasă atât de fericită de soarele drag (ce bine că am scăpat de iarna asta mizerabilă care mi-a mâncat toate resursele…), plină de bucurii și dintr-o dată totul se blocase într-o buclă în care colega de cameră turuia “Ceva medicament… nu mai știu cum îi zice… ceva cu A… parcă, dar o știti pe Diana cum e…” Oare o știai? Ai știut vreodată ceva mai departe de ochii tulburători de albaștri în privirea mereu pierdută? Știai că nu era prima oară în ultimele luni când Diana iar striga mut Salvați-mă! Știai că povestise râzând, ah, râsul pe care ajungi efectiv să-l urăști: „Știți, uneori când tata vine beat îi vine așa să mă bată și mă prinde de păr și mă lovește de pereți… „ Ți se întâmplă a mia suta oară să auzi povestea asta. Și tot rămâi pierdută evadând în dorul de copilul tău iubit mai presus de ceea ce credeai că e iubirea. Stai și te uiți tâmpă la toți. Ți se întâmplă a mia suta oară și eu tot nu poți să crezi. Nu poți să înțelegi. „Și Andreea e la dezintoxicare, știați?” continuă colega tirada. „Cum să fie la dezintoxicare, pentru numele lui Dumnezeu, e doar în clasa a 9-a?” „Pai da că doar și părinții ei se drogheză. …. Da, da și Ionuț s-a lăsat de școală. Oricum nu venea la ore. S- dus să stea cu taică-su. Îl bate, da cu cine să stea că maică-sa e în Italia? …”
…
… Nu cred, nu cred, nu-i adevărat.
Dar știi că e adevărat pentru că zilele trecute, când ai văzut tăieturile de pe încheieturile altei eleve, ai alergat disperată după psihologul școlii. Psihologul școlii e de fapt psihologul școlilor (n-avem resurse, știți prea bine, doar astea sunt vremurile)și ieri era chiar ziua în care avea activitate în altă școală… Și oricum n-ai ce face. O să o trimită la psihiatru, o să o îndoape cu medicamente care-i golesc privirea de viață și o să o trimită “cârpită” înapoi. Apoi o să declare că e un eșec… Pentru copiii ăștia nu mai e nici o speranță…
Ș-atunci visezi că cineva o să se trezească și o să vadă. Ministerul, parlamentari, președinți, oameni politici. Cineva! Oricine care ar putea schimba ceva. O să înțeleagă că există școli la marginea orașului în care viața e pe anitidrepesive. O să vadă sătucele în care copiii cresc de capul lor neauziți și nevăzuți. Copii pentru care alcoolul, bătaia, înjuriile, abuzurile sunt normalitate. Copii lăsați în grija te miri cui în timp ce părinții plecați în străinătate adună bani și construiesc case în vis. Visezi că cineva se va trezi și va zice Gata! punând bazele unui sistem adevărat de protecție socială în care fiecare copil care nu poate fi îngrijit de părinți să-și găsească locul în familii care să-i respecte nevoile. Cineva care să vadă că sistemul de învățământ e doar o bulă imensă de săpun care o să împroaște în jur când se va sparge. Poate chiar cineva mânat de frica egoistă că acești copii vor pleca într-o zi din școala de la marginea orașului către centru. Dar care va face ceva. Oricine care ar putea să vadă cât de bolnavă este România și cum toate astea vor fi foarte clare și foarte la vedere pentru toată lumea în câțiva ani când acești copii vor ajunge pe străzi. Cineva care va înțelege că viitorul nostru (măcar pensiile și voturile dacă nu altceva) va depinde de ei. Cineva căruia să-i pese și de nevăzuții României. Cineva… Oricine…
…Povestea acestor copii e adevărată și deloc exagerată. În fiecare școală din fiecare oraș din România acești copii există. Tot mai mulți în fiecare an. Chiar dacă ne facem că nu-i vedem ei există. Poate că nu-i cheamă Diana și Andreea, Ionuț și Marius. Dar ei, și mulți alții, încă mai trăiesc urlând, lovind, automutilându-se, drogându-se, încercând să se sinucidă implorându-ne să-i vedem, să-i auzim și să-i iubim. Copiii aceștia există în școala de la marginea orașului. În fiecare școală, în fiecare oraș. În România.
De multe ori, nouă, adulților, ne e frică. Frică de ceea ce nu cunoaștem, frică de ceea ce nu e ca noi, dar mai ales frică de ceea ce nu putem controla. Ne e frică de libertatea copiilor noștri pentru că vedem în ea răbufniri viitoare în anii în care „îi vom scăpa din mână”, vedem ratări de care doar noi, părinții, suntem responsabili, vedem droguri, anturaj dubios și infracțiuni. Ne e frică de primul „nu” al copilului care abia învață să mergă, de primele rebeliuni, de păreri personale, de răsfăț, de prima notă mică (ah, Gigel de la 4 are doar FB-uri!). Așa că alegem să îi protejăm. Mai întâi îi învățăm, încet-încet că nu au drepturi, că vor fi iubiți doar dacă nu deranjează pe nimeni. Îi controlăm prin frică pentru că sigur așa vor învăța ce-i disciplina. Îi învățăm să stea în banca lor să fim sigur-siguri că vor fi apreciați. Îi învățăm să se descurce singuri mai înainte de a ști să vorbească și ne lăudăm că sunt independenți. Îi dresăm să fie supuși și ne lăudăm că sunt cuminți. Îi abandonăm acolo alături de noi în goana după bani, în vremuri de criză în care ne zbatem să supraviețuim. Îi facem părtașii trăirilor nostre, deversăm în ei frustrări, neîmpliniri, neînțelegeri și neacceptări și suntem fericiți că „avem un suflet care să ne înțeleagă”. Uităm mereu ce vîrstă au și ne lăudăm că sunt responsabili. Îi înecăm în teme, activități, obligații și ne lăudăm că sunt performați întrezărind cariere luminoase. Îi învățăm să meargă cu turma pentru că ne e rușine că s-ar putea să fie altfel. Îi pregătim pentru o societate în care să-i fie bine societății. Ca să-i integrăm. Și ca nu cumva să fie respinși. Pentru că în 20, 30 sau chiar 40 de ani noi asta am învățam. Că suntem iubiți doar condiționat, că suntem buni doar dacă cei din jur decid asta. Nimeni nu ne poate acuza că nu vrem binele copiilor noștri. Ba chiar îl vrem. Ne întrebăm în nopți de nesomn cum să facem să le fie bine. Dar uităm un lucru. Că frica ne conduce. De prea multe ori gândirea noastră e încețoșată de teama de a nu pierde controlul, de lipsa stimei de sine, de lipsa acceptării și a respectului în care am fost crescuți de părinți care, la rândul lor, ne-au vrut doar binele. Iar părinții care mai târziu, în adolescența copiilor, pierd controlul sunt exact cei care se luptau mai abitir să-l dețină.
Atât de mult mi-a plăcut posterul când l-am găsit pe Marvelous Kiddo că l-am pus pe desktop. Apoi m-am gândit să fac și eu. Și repede-repede mi-au venit niște idei. (pentru un efect mai puternic am repetat propoziția cu vârsta). Mai am multe gânduri care nu mi-au încăput, dar am de gând să mă mai joc pe niște coli pe care să le plasez strategic prin casă. Ca să nu uit. Ce ziceți, aveți chef să vă jucați și voi? Pentru că vreau să mă inspir și de la alții. Așa că, dacă vreți, considerați că e o leapsă. Desenați, puneți pe blog și anunțați-mă să vin să văd.
Într-o zi, pe când Delfinul avea un an și un pic, la masă în scăunelul lui scuipa uneori lingurița de piure. De 5 ori o înghițea, o dată scuipa.
- Uite-l cum se prostește, a comentat cineva lângă mine.
- Nu, nu se prostește, am replicat eu. Scuipă dacă e prea multă mânare într-o înghițitură. Scuipă dacă e ceva ce nu poate mesteca. Instinctiv el știe cât poate mânca, ce nu poate înghiți sau mesteca și de câtă mâncare are nevoie.
Și, în general, Delfinul știa ce e mai bine pentru el. Doar că nu întotdeauna știam eu să citesc semnele, să deslușesc ițele comunicării sale. Și dacă instinctele corpului erau atât de clare, de corecte și de potrivite de ce nu aș fi avut încredere și în cele ale sufletului?
Nu știu când am avut revelația asta a copilului care știe despre el, pe vremea aia habar nu aveam de autorii pe care azi îi îndrăgesc, dar știu că revelația mi-a adus o liniște care mi-a fericit anii în care am stat acasă cu Delfinul.
Am avut mereu încredere în el și mereu el a avut dreptate. Uneori a fost foarte greu, dar întotdeauna la capătul greului am mai învățat ceva despre noi și după aceea iar ne-a fost ușor. Măcar o perioadă.
Când am citit articolul lui Peter Gray despre jocurile video (care, în virtutea aceleiași idei de mai sus, susține că fiecare copil știe cum să-și petreacă mai bine timpul liber și că nu e nimic dăunător în a alege jocurile pe calculator, iar a avea încredere în pasiunile lui nu înseamnă doar acceptare, ci și responsabilizare) am zis “NU, nu e așa. Nu se poate! Am văzut prea mulți copii, adolescenți, adulți dependenți de calculator (și despre calculator e vorba). NU! Nu cred că un copil ar fi capabil să-și limiteze singur timpul pe calculator. Nu cred că un copil pentru care calculatorul este viață ar putea…” Și aici m-am oprit. Da, depinde ce însemnă calculatorul pentru copil. Dacă i-a fost și mamă și tată și partener de joacă și găleată de frustrări și prieten în bucurii, și sprijin și durere dacă e viața lui, atunci nu, nu va putea renunța la ea. Pentru că asta ar însemna sinucidere. Dar pentru copiii care primesc asta în viața reală de la oameni poate e atât de clar precum spune Peter Gray.
